Pe 24 aprilie, în fiecare an, armenii de pretutindeni comemorează ziua cea mai neagră din istoria lor. O zi din anul 1915, la fel de tragică pentru destinul unui popor încercat în fel şi chip de răsucirile istoriei, precum căderea Constantinopolului pentru greci, într-o altă zi, 28 mai 1453. Cînd o parte din istoria Europei creştine cade sub copitele calului sultanului Mehmet II, care a intrat călare în maiestuoasa Sf. Sofia a Împăraţilor Bizanţului, după o bătălie sîngeroasă de 52 de zile. 100.000 de ieniceri zdrobesc oastea bizantină de numai 10.000 de oşteni. Cu doar 600 de veneţieni, deja lupta fratricidă dintre „cei doi plămîni“ ai creştinătăţii dădea rezultate dintre cele mai rele. Aşa cum, în alt sens, Viena a rezistat invaziei otomane şi nu a cedat. Chiar în aceste zile a fost pomenit momentul de glorie militară şi politică datorat regelui Poloniei Jan Sobieski, cel care a oprit înaintarea otomană spre miezul Europei. Momente grave şi pline de semnificaţie pentru istoria Europei. Şi nu numai.

Cu trecerea secolelor, întîmplările lumii au devenit „mondiale“, privind şi atingînd, direct sau indirect, întreaga umanitate. Nu doar prin războaie, ci şi prin crime la scară uriaşă. Pe 24 aprilie 1915, peste 600 de notabilităţi armene din Constantinopol, membri de vază ai comunităţii, intelectuali, preoţi, oameni de afaceri, chiar şi deputaţi, toţi sînt arestaţi şi lichidaţi apoi prin proceduri sumare. În această zi, începe „Marea Deportare“, care, în termenii de astăzi, s-ar numi „purificare etnică“, conducînd la acel teribil cuvînt ce nu spune chiar totul, dar nu mai lasă loc la interpretări: Genocid. Un termen care nu exista în 1915 şi care a intrat în conştiinţa opiniei publice internaţionale datorită unui jurist evreu-polonez, Raphael Lemkin. Un simplu cuvînt aglutinează în el destinul a milioane de oameni. Crime şi atrocităţi, suferinţe şi neno