3. Profesorul Sevastos trăise, singur cuc, intr-o casă veche, cu două nivele, in cel mai sudic cartier al Bucureştiului. Nimeni nu-şi amintea să fi incercat să se apropie măcar de vreo femeie. Ciudăţenii de savant, se insurase cu matematica, hălăduia in realitatea conceptelor sale, in lumea academică a conferinţelor, simpozioanelor şi dezbaterilor, nu recunoscuse decât atotputernicia raţiunii, a inteligenţei şi, poate, a unui Dumnezeu al sfintelor teoreme, cum fusese in vechime Pitagora. Aşa stând lucrurile, ar fi fost nefiresc pentru simţul comun dacă el s-ar fi manifestat altfel decât ca un om mereu distrat, cu capul in nori. Prejudecată? Poate, dar una dintre cele care, aşa cum ziceam, nu-i greu de recuperat in imperiul judecăţii.
Dar cine s-o facă şi de ce? Intrebarea e, in orice ipostază, acută. Nu trebuie să uităm nici o clipă că omul distrat a fost ucis, aşa incât motivele acutizării ei sunt cât se poate de intemeiate. Dar nu ne putem opri aici. Să mergem mai departe, incercând să stabilim, măcar cu aproximaţie, dacă firea sa avusese vreo legătură cu oribila crimă. Iar eu nu urmăresc efecte ieftine in demersul meu, aşa că v-o spun incă de pe acum: da, avusese. Dacă ciudăţeniile profesorului n-ar fi fost evidente şi necesare in psihismul colectiv, e de presupus că prietenia sa, oricât de discretă, cu fostul rugbist Elefterie Larisa ar fi trezit suspiciuni. Cam la vreo patruzeci şi cinci de ani, acesta fusese student la matematici dar, căzut devreme in patima beţiei, perora prin cârciumi despre puterea magică a cifrelor. Nimeni nu inţelegea nimic, dar asta nu trebuie să ne mire. De câte ori nu ascultăm cântece ale căror cuvinte ne sunt străine dar ne lăsăm seduşi de melodie…
După cum se vede, omul nostru găsise un mod inteligent de a cerşi băutură, mai intâi folosindu-se de ignoranţa fudulă a celorlalţi, apoi de sentimentul lor că, iată, sunt supe
