Risc, aici, o scurtă înşiruire a vârstelor europene, aşa cum s-au văzut ele de la porţile Răsăritului. Prima Europă, ispititoare şi iscând sentimente de afiliere, e a lui Dinicu Golescu.

Îi urmează, în acelaşi secol, Europa bonjuriştilor apoi, cea mai firească, poate, Europa interbelică, vârsta lepădării noastre, măcar în parte, de complexe. A patra Europă avea să fie una a despărţirilor, a zidurilor. Undeva între ele, în 1939, apare, la Editura Casei Şcoalelor, cartea lui D. I. Suchianu, Amica mea, Europa. E o fotografie de buletin, făcută de cineva cu bună ştiinţă a tehnicilor perspectivei, aşa încât nu simplifică, dimpotrivă, pune, cu impecabilă claritate, punctul pe i, în probleme care ne mai privesc şi astăzi.

Aleg, din carte, două eseuri: Voga biografiilor romanţate şi Pictura literară a capitalelor. Primul defineşte o modă care, vai, cât a evoluat de-atunci, în sensul îngroşării indelicateţilor ei, rămânând, însă, cam aceeaşi în liniile ei principale: „E vorba de voluptatea omului-mediu de a se răzbuna pe omul-mare, coborându-l la nivelul lui. [...] Ni se spune de pildă că adora portocalele. «Ce curios! exclamă atunci cititorul Young. Exact ca mine!» Sau: «Vezi.... mie nu...» Şi la fiecare pas, paralelele răsar, între celebrul defunct şi fericitul supravieţuitor." (p. 27). Analiza lui Suchianu pe textul, revelator, al Scrisorii I arată că poetul naţional îşi apără poziţia, pe lângă meritele estetice, cu nedisputate merite etnografice... Evenimente mai vechi sau mai noi sunt mărturii suficiente, chiar şi azi, în favoarea tezei lui Suchianu. Marele lui merit, analitic

- la urma urmei, metehnele naţionale sunt, de ani şi ani, calul de bătaie al jurnaliştilor mai mult sau mai puţin în chestie, care le constată, şi atât

- e acela de a explica, pe îndelete, de ce greşesc cei care cred că defectele unui om