În mai 1849, un scriitor de 37 de ani, Charles Dickens începea să publice în foileton un roman cu un titlu de o lungime apreciabilă, după tradiţia secolelor precedente: David Copperfield or The Personal History, Adventures, Experience and Observation of David Copperfield the Younger of Blunderstone Rookery (which he never meant to publish on any account).

Fiecare episod, de aproximativ 30 de pagini, se vindea cu un şiling, iar publicarea a durat, lunar, până în noiembrie 1850. Roman de formare din secolul melodramei, având, până la un punct, un filon autobiografic, David Copperfield s-a vândut în 25.000 de exemplare în doi ani, a devenit favoritul publicului şi, totodată, cel mai reprezentativ roman al lui Dickens. In ce priveşte personajul de maxim succes, criticii sunt cu toţii de acord că este Londra. Cât despre defectele cărţii, i le-au reproşat colegii de breaslă, Henry James şi Virginia Woolf: sentimentalismul şi patetismul.

David Copperfield exista şi în biblioteca mea de copil, într-o ediţie în două volume verzui, de prin anii '70, cu un chip frumuşel şi melancolic desenat pe copertă: un băiat cu pălărie şi guler înalte, care mi se păreau nepotrivite cu vârsta lui, şi al cărui cap se apleca într-o parte, ca o plantă doborâtă de furtună. Ajungea să vezi coperta şi simţeai că povestea e dintre cele care stoarce lacrimi. Să recunosc că nu m-am omorât cu romanele lui Dickens, în copilărie, iar mai târziu n-am simţit nevoia să le recitesc, ca să pot, eventual, să le judec cu alţi ochi. Dar între nenumăratele sunete ale bibliotecii din auzul meu există şi azi un ton sumbru, pencilensian. Romanul David Copperfield avea personaje sinistre, cum era Uriah Heep, ale cărui mâini şi metode de parvenire jilave mi-au rămas în memorie pe toată viaţa, dovadă de reuşită literară. (Ceva din acest personaj există în romanul lui Camil Petrescu: felu