Sunt puţine lucruri de adăugat la cronica pe care Andrei Terian o dedică, în „Cultura", romanului (în sfârsit, romanului) lui loan Grosan, Un om din Est.
Ca să nu mai fie nici o ambiguitate, rezum aici verdictul: Groşan e un foarte bun povestitor, un bun umorist, dar un romancier mediocru. Incapabil să scrie o carte în trei dimensiuni, cu adâncimea inclusă aşadar, el se amăgeşte făcând, după reţetă, pliuri şi tivuri cu nemiluita. Astfel construit, relieful paginii e numai iluzoriu, căci invenţia epică, şi-aşa precară, e subminată de trucuri livreşti deja clasice. Unul dintre protagonişti se numeşte, de exemplu, Grigore Samsaru. Ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, într-o dimineaţă oarecare, acesta, începe autorul un capitol, „se trezi brusc cu o irepresibilă dorinţă de a intra în partid." (p. 32) Aluzia uşurică la Metamorfoza lui Kafka e atât de previzibilă, încât aruncă gluma într-un ridicol deplin. Mai ales că seria de partuze care va urma nu lasă loc pentru vreo interpretare (fie ea şi forţată) abisală.
Ce-l deranjează însă cel mai mult pe Terian e partea în care, chemat la Securitate, un alt personaj, Iuliu Borna, constată şi recunoaşte că e, fără s-o vrea, artizanul întregii realităţi. Ce scrie el se întâmplă întocmai. Până şi ancheta la care e supus o are, în momentul înfăţişării, gata transcrisă în mapă! Nu e prima dată când, pierzându-şi suflul, Groşan apelează la asemenea maşinaţiuni. În prozele scurte din Caravana cinematografică (1985), ele mergeau. Astăzi, la peste două decenii distanţă, parcă încep să dea semne de uzură.
Cât priveşte strict coerenţa acestei găselniţe, altceva e încă şi mai deranjant decât repetiţia. Vina pentru care Iuliu Borna e interogat e aceea de a fi publicat într-o revistă literară o povestire cu subiect istoric ce descrie în detaliu o vânătoare la care Nicolae Ceauşescu tocmai participase. D
