Între marile datorii a căror rezolvare o tot amînă cultura noastră, valorizarea operei lui B.P. Hasdeu ocupă un loc central. Aş spune că este o prioritate de prim ordin pentru că, aşa cum am încercat să arăt în volumul meu Hasdeenii, a socoti că Junimea a fost singurul curent cultural-literar şi politic care a răspîndit lumină în a doua jumătate a secolului al XIX-lea înseamnă să se piardă din vedere marea ecloziune culturală de după 1859, mult mai bogată şi mai complexă decît se crede. Alături de societatea ieşeană trebuie avute în vedere cel puţin încă două curente majore ale timpului: direcţia liberală şi naţională, ilustrată de mai multe direcţii – de emulaţia publicistică din preajma lui C.A. Rosetti, dar mai ales de gruparea de literaţi, filologi, istorici şi jurnalişti strînsă în jurul lui B.P. Hasdeu, la Bucureşti, ca şi de alţi corifei (Kogălniceanu, Odobescu sau brătieniştii mai angajaţi) –, şi direcţia narodnic-socialistă activată de C. Dobrogeanu-Gherea şi revista Contemporanul. Studiind, aşa cum s-a întîmplat din anii ’60 ai secolului trecut încoace, mai ales Junimea şi junimismul, riscul de a reprezenta cultura epocii mai ales în termenii conservatorismului europenist, organicist şi, nu în ultimul rînd, masonic, neglijînd direcţia naţionalist-militantă şi antimasonică a hasdeenilor, ca şi stînga ideologică şi artistică gheristă, poate deveni o reflectare unilaterală păguboasă a unei porţiuni de trecut care înseamnă, pînă la urmă, „epoca marilor clasici“, vîrsta modernizării instituţionale, administrative, galopante, vremea unificării statului naţional modern şi a dobîndirii independenţei politice, ca şi etapa construirii prosperităţii din la belle époque a Micii Românii. Iată însă că recuperarea tendinţei liberale şi naţionale din acel moment al dezvoltării noastre istorice tinde în ultimii ani să se afirme mai pregnant, chiar dacă în continuare