Erik Zemmour e un personaj la modă astăzi în Franţa. S-a făcut cunoscut, nu atât prin cartea intitulată Melancolia franceză - în care susţine că integrarea implică asimilare culturală - cât printr-un one man show de televiziune care i-a creat reputaţia de rasist.

Ideologia lui Zemmour e o reacţie paradoxală la globalizare, proces care, în opinia lui, nu s-ar realiza prin universalitate, ci prin localism. Cu alte cuvinte, nu universalul ar trebui să asimileze particularismele, ci invers. Iar o adevărată integrare a imigranţilor în cultura ţărilor lor de adopţie ar fi împiedicată tocmai de promovarea diversităţilor originare. Problema nu e că Zemmour gândeşte prin reacţie („Sunt un reacţionar", declară el însuşi), nici măcar că reacţia e mai degrabă coerentă emoţional decât logic necontradictorie, ci că se sprijină pe o argumentaţie falacioasă. „Democraţia, afirmă Zemmour, este guvernarea poporului de către popor în numele poporului". Generaţiilor mai noi, definiţia nu le spune, probabil, nimic. Generaţia mea a învăţat-o la şcoală şi a experimentat-o în viaţă. Zemmour, care nu era născut când Stalin impunea în ţările ocupate regimurile democrat-populare, n-are cultura politică necesară ca să ştie că pe acestea doctrina oficială le deosebea de democraţiile burgheze prin aceea că vorbeau în numele poporului şi nu al exploatatorilor.

Este în capul lui Zemmour şi o confuzie între noţiunile de popor şi majoritate. De pildă când se arată convins că electoratul francez, în special acela popular, îi respinge în majoritatea lui pe noii veniţi.

Pariind pe majoritate, democraţia burgheză apără totodată drepturile minorităţilor de orice fel. In democraţiile populare, minorităţile erau constituite exclusiv din duşmani ai poporului, care trebuiau eliminaţi din societate în numele poporului. Popolul suveran al liberalilor noştri de la 1848 îi