Să lăsăm totuşi convenţiile fanilor şi să revenim, şi în această săptămînă, la subiectul din titlu: Asociaţia Scriitorilor de F&SF. La ce ar fi bună o astfel de asociaţie? Cîteva răspunsuri le-am creionat data trecută şi unul dintre ele ar fi că premiile date de ea ar reprezenta un punct de vedere clar, al breslei, faţă de producţia literară, un punct de vedere neinfluenţat de gustul popular. Desigur, ne-am putea afla în situaţia de a vedea premiate cărţi fără mari vînzări, dar cu mult mai multe calităţi literare. Ar fi vreun deranj cu asta? Ce se întîmplă în curtea altora în cazuri asemănătoare? Haideţi să ne uităm un pic la premiile Hugo (acordate de fani, la convenţiile mondiale) şi Nebula (acordate de SFWA, asociaţia scriitorilor americani de F&SF). Este celebru scandalul din 2001 cînd J.K. Rowling a luat Pemiul Hugo pentru romanul Harry Potter şi pocalul de foc. În acelaşi an, Premiul Nebula l-a luat Greg Bear, pentru Darwin’s Radio. Şi totuşi, J.K. Rowling a luat un premiu major, în 2008, acordat de SFWA odată cu Premiile Nebula:e vorba de Premiul Andre Norton, pe care l-a primit pentru Harry Potter şi Talismanele Morţii. Dar Andre Norton este un premiu special pentru cărţi destinate adolescenţilor şi, astfel, lucrurile au fost puse la punct. Mărturisesc că, pînă nu am verificat, am avut impresia că numărul romanelor care au primit ambele mari premii este mult mai mic. Şi totuşi, au fost douăzeci în această situaţie, dar majoritatea în anii ’70-’80. În ultimii 25 de ani doar şase romane au luat ambele premii. Printre romanele dublu premiate se află: Dune, de Frank Herbert (1965/1966), Mîna stîngă a întunericului, de Ursula K. Le Guin (1969/1970), Rendezvous cu Rama, de Arthur C. Clarke (1973/1974), Poarta, de Frederik Pohl (1977/1978), Neuromantul, de William Gibson (1984/1985), Jocul lui Ender, de Orson Scott Card (1985/1986) şi continuarea, Vorbitor