Am o teoremă. Probabil că n-o să-mi poarte niciodată numele, nici măcar n-o să-mi mulţumească cineva pentru efortul de-a fi fost membru al colectivului paternal de demonstraţie, dar asta nu-mi ia nimic din plăcerea de a v-o expune alăturat, cu tot cu argumentaţia de rigoare. Citiţi-o ca pe un depilat cu ceară sau ca pe un masaj anticelulitic.

Carevasăzică, teoremă: Între un misogin şi un romantic, femeia inteligentă alege prima variantă.

Preambulul demonstraţiei: eu, desigur, nu sunt misogin şi n-am urmărit vreun efect oximoronic prin formularea „femeia inteligentă“. Prietenul meu Vali G., de pildă, e misogin. Odată, o domnişoară l-a întrebat care e echivalentul lui „misogin“ când vine vorba despre femei. Vali n-a înţeles întrebarea din prima. „Cum se numesc femeile care nu suportă bărbaţii?“, a reformulat domnişoara. „Proaste“, a răspuns sec Vali G. El e misogin. Eu nu sunt.

Consideraţiuni lexicale:

Consultând dicţionarul de antonime, veţi găsi că misoginul este opusul afemeiatului. Sigur că nu vă doriţi un prieten sau un soţ afemeiat. Am o bănuială că nici măcar amantul – dacă aveţi unul – nu v-aţi dori să fie muieratic. Şi deja simt că începeţi să-mi daţi dreptate.

Consideraţiuni antropologice:

Pe-acolo pe unde crescui eu, lumea încă se împarte în „oameni“ şi „femei“, iar nou-născuţii pot să fie „copii“ sau „fete“. Şi, totuşi, bărbaţii şi femeile ştiură să se iubească chiar şi aşa, trecând peste misoginismul lor ancestral, dovadă grăitoare pentru succesul acestei operaţiuni fiind chiar sus-semnatul.

Consideraţiuni politice:

Emil Boc, par exemple, nu e misogin. El apreciază femeia şi susţine egalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii. Mânat de această nobilă simţire, el a şi propus ca doamnele să se pensioneze la aceeaşi etate cu domnii. Un misogin veritabil merge pe premisa că femeile nu se pricep cu adevărat la nimic ş