Doliul Poloniei a fost unul dublu, recent, Katinul a îndoliat, atât prin trecutul lui, cât si prin prezentul său, o naţiune obisnuită cu jertfele. Care nu sunt mai puţin dureroase, din vremea panilor până azi.
Mai mult, acum, în aprilie 2010 abia, victimele din pădurea de lângă Smolensk au primit, cred, cinstirea meritată, printr-un semn al Providenţei care, îmbrăcat în haina unui accident aviatic, unde au murit nu numai preşedintele şi soţia sa, Lech Kaczcynski şi Maria, dar şi o parte din floarea intelectualităţii poloneze. Precum atunci. Doliul a fost universal, cine a avut ochi a observat amploarea sa, din Europa în America, cum nu se mai întâmplase de la veghea, apoi mutarea în Casa Tatalui Ceresc, a unui alt polonez, tot prin aprilie, acum cinci ani, Papa Ioan Paul al II-lea. Era chiar la o săptămână după Paşte, de Duminica Albă, în Duminica Tomii, sau de Duminica Divinei Milostiviri, o sărbătoare instaurată de Papa polonez, în 1980, devoţiune a unei călugăriţe poloneze, Faustina Kowalska. Prea multe noduri, pentru a fi-ntâmplătoare. Primul reper fundamental, jertfa mereu înnoită. Katin.
Un alt reper, urmând logica celor spuse, este citadela credinţei creştine, sanctuarul marian de la Czestochowa, unde se păstrează şi iradiază iubire maternă Madona Neagră, icoana protectoare a Poloniei. Biserica nu au distrus-o nici războaiele, nici ocupaţia din cel de al Doilea Război, nici jafurile, nici persecuţiile ultimului secol, dar obrajii Maicii Domnului au două dâre adânci, urme de sabie, poate, de la năvălitorii barbari, ca două pârăiaşe de lacrimi, care nu s-au vindecat de-atunci, niciodată. Cardinalul Visinsky, un curajos ierarh catolic anticomunist, apoi Ioan Paul al II-lea strângeau mulţimi înflăcărate în pelerinajele de la Iasna Gora. Stau privind chipul Fecioarei, veşmântul ei cu perle şi zale de aur, cu adevărat bate aici inim
