Este în umbra noastră tot timpul. Este vocea care ne şopteşte ceva ce nu am fi crezut că mai putem auzi. Este mâna care ne împinge să facem lucruri pe care nu am avea curaj să le facem. Este adierea care din când în când alungă norul din faţa privirii noastre. Este fiorul care ne face să râdem cu poftă.
Este copilul din noi.
Deşi împins din ce în ce mai la fund de trecerea anilor, de acumularea experienţei, de viaţa de om mare, el e în continuare cu noi.
Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nostalgia copilăriei. Copilăria mea a fost liniştită şi fericită, dar prefer viaţa mea de acum, presărată cu necazuri, dar per total mai palpitantă.
Însă ştiu că Fram, Apolodor, Cuore, Oliver Twist, Colţ Alb sunt mai mult decât nişte cărţi frumos aranjate într-o bibliotecă. Ştiu că pâinea cu unt şi cu dulceaţă e mai mult decât un mic-dejun. Că leapşa adevarată nu are legătură cu jocul virtual ce se petrece pe bloguri. Şi că mâţă nu e numai un animal, iar Ariel nu doar un detergent, ci o micuţă sirenă.
Copilul din mine încă plânge când citeşte Uliţa copilăriei sau peripeţiile Olguţei din La Medeleni. Copilul din mine încă îşi doreşte aventuri ca cele ale Cireşarilor. Iar cartea mea preferată, tot datorită influenţei copilului din mine este Micul Prinţ. Despre care o să vă povestesc mai multe cândva.
Oamenii îmbătrânesc, dar copiii nu îmbătrânesc niciodată. Ei cresc. De aceea, de fiecare dată când mai adaug vârstei mele un an mă bucur că încă nu am uitat să ascult copilul din mine. Şi o să îmi fac cadou Moşul din oglindă al Silviei Kerim. Poveste care m-a impresionat până la lacrimi cu vreo doisprezece ani în urmă şi care pentru o zi mă va face să uit de bărbaţi, femei, politică, războaie, prejudecăţi şi criza economică.
apolodor Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Este în umbra noastră tot timpul. Este vocea care ne şopteşte ceva ce nu
