E tîrziu, e foarte tîrziu în noapte. Încerc să scriu cîteva lucruri despre un moment important al breslei mele, un moment important pentru teatrul românesc: GALA UNITER. Singurul de această anvergură.

Sînt mult mai revăşită ca de obicei. De ce s-a diluat această imagine? De ce nu am reuşit să învăţăm respectul de sine, ca să putem să ne respectăm unii pe ceilalţi? Nu cred că artişti din alte locuri, din Franţa sau din Statele Unite se iubesc. Şi nu asta contează. Se respectă, în orice caz. E ceva obligatoriu. Pot să stea, o seară pe an, să spunem, umăr la umăr, arătîndu-ne tuturor că ştiu să cîştige şi ştiu să piardă. Că ştiu să treacă peste nedreptăţi, mari, peste orgolii, peste gustul amar şi peste lovituri, pentru că, uneori, contează mai mult comunitatea decît propria-ţi persoană. Şi propriile-ţi limite, atît de fireşti. Am fost furioasă după cîte o Gală, am fost revoltată. Am fost şi fericită, foarte fericită, de multe ori. Mi-e greu să uit serile şi nopţile primelor ediţii de la Teatrul Odeon - poate cele mai frumoase - săli intime şi calde înţesate de marile valori ale teatrului românesc, ale culturii. Săli în care exista respect, jovialitate şi spirit critic de cea mai nobilă esenţă. În mod ciudat, eram mai tranşanţi atunci, mai separaţi de orientările politice, de angajamentele diferite în societatea civilă, de pericolul de a nu putea să ne desprindem de întuneric. Miza societăţii pe care încercam să o redefinim era foarte mare. Dar eram, parcă, şi mult mai dispuşi să alegem bobul de neghină. Mai solidari, mai puţin ipocriţi. Miza societăţii pe care încercam să o redefinim era foarte mare. Cu toate astea, eram mult mai atenţi unii la ceilalţi şi, împreună, mai întorşi cu faţa la valori. Unde s-a greşit, oare? De ce am lăsat să cadă unele poveşti în derizoriu, de ce legendele şi bîrfele au luat locul chestiunilor adevărate şi solide? Acum, m