Lansat in România pe fundalul succesului pe care l-a cunoscut la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, "Eu când vreau să fluier, fluier" a beneficiat de un capital uriaş de atenţie din partea mass-media, dar şi de inevitabilele contrareacţii aduse tocmai de premiile importante pe care le-a obţinut. Cu alte cuvinte, atunci când un film românesc vine cu premii (mari!) de la un festival internaţional foarte important - ceea ce s-a tot intâmplat, slavă Domnului, in ultimii ani - fiecare spectator aşteaptă de la filmul respectiv să-i implinească aşteptările, cu alte cuvinte să-i poată da el, din nou, propriul premiu, in virtutea satisfacţiei pe care i-a provocat-o. Dacă nu se intâmplă aşa, reacţia va fi imediată şi usturătoare: "Cum adică, porcăria asta a fost premiată?", "Ăia la festival sunt obosiţi rău, nu au habar de premii" sau, mai ales, se va relua refrenul justiţiar indignat: "Alte filme româneşti despre ţigani şi mizerie?". Discuţia despre aşteptările majorităţii spectatorilor români, care incă nu cunosc distincţia fundamentală in judecarea oricărui produs artistic: intre cum se spune şi ce se spune, ar fi mult prea lungă şi, deşi necesară, nu-şi are locul aici. Pentru că ceea ce este cu adevărat şubred in argumentaţia celor revoltaţi impotriva mizeriei este judecarea la pachet a tuturor filmelor noi pe motiv de subiect, indiferent de valoarea lor. Să ne amintim că filme complete, adevărate, puternice, precum "Moartea domnului Lăzărescu" şi "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" au fost atacate tocmai pentru că au subiecte total incomode pentru spectatorul care aşteaptă de la film culori pastel şi balonaşe roz de săpun... Revenind la filmul de debut al lui Florin Şerban, păcatul lui nu este deloc faptul că spune o poveste despre un erou aflat in penitenciar. Istoria filmului şi a teatrului nu constituie deloc o succesiune de personaje cosmetizate ca in rec