Poetul vorbeşte despre un hagiu care, de foame, se mânca pe sine însuşi. Nu ne spune însă dacă s-a şi săturat.
România anului 1989 era o ladă bine ferecată. În sfârşit, într-o zi, poporul şi Occidentul găsesc cheiţa fermecată şi izbutesc s-o descuie. Lumina zilei nu-i e prea favorabilă. E într-o cruntă sărăcie, subdezvoltată cum numai suratele Bulgaria sau Albania mai suportă comparaţia. N-are de niciunele.
Electricitate, drumuri, comunicaţii - totul e la pământ. Iar cetăţenii, deşi fericiţi ca nişte copii, sunt la capătul puterilor. Ca nişte meşteri pricepuţi, occidentalii şi poporul român (pe soartă stăpân) trec la propăşirea plaiurilor mioritice. Au trecut douăzeci de ani şi vedem rezultatele: haos legislativ, mafie instituţională, infrastructură împotmolită la genunchiul broaştei, o urâţenie arhitectonică generalizată şi spăimoasă. De parcă eforturile făcute ar fi acţionat ca un bumerang zurliu, hotărât să se întoarcă la proprietar cu orice chip şi să-i reteze degetele.
Asta, să nu vă mai plictisesc, ştim toţi. România a crescut strâmb, după chipul şi interesul celor aflaţi la putere. Noile generaţii trag ponoasele. Orice înaintare legislativă sau economică în interes personal va continua să adâncească dezechilibrele româneşti. Însă nu asta e grija principală. Regimurile vin şi pleacă, hoţiei şi incompetenţei li se mai pune stavilă. Popoarele au suficiente resurse.
Ceea ce mă îngrijorează, însă, e sindromul „găinii cu ouă de aur", sindrom conform căruia, înfometat, proprietarul păsării nu mai are răbdare până a doua zi şi-o taie, căutând obiectele preţioase, încă neouate. Ceea ce s-a întâmplat în România ultimelor două decenii ilustrează teribil cele descrise mai sus. Munţii reveniţi în posesia moştenitorilor de drept au fost tunşi ca-n palmă, iar lemnul a părăsit imediat teritoriul, pentru sume derizorii. Mai nou, case întregi se mută din
