Ziua de naştere este doar o invenţie a societăţii moderne, în trecut, predecesorilor noştri netrecându-le prin cap să aniverseze un asemenea eveniment.

Ziua de naştere este o simplă invenţie. Şi recentă, pe deasupra. Până în secolul al XVIII-lea, nimeni nu auzise de tradiţionalul „La mulţi ani!“, de tort, lumânărele, cântecele sau trasul de urechi. Iar asta nu o spune oricine, ci nimeni altul decât celebrul istoric Jean-Claude Schmitt, într-un volum recent lansat în Franţa, cu titlul „L’invention de l’anniversaire“. În acest volum, istoricul francez vorbeşte despre seculara gestaţie şi dificila naştere a aşa-numitului „happy birthday!“. Astăzi, toată lumea are experienţa aniversărilor şi nu mai miră pe nimeni faptul că ziua de naştere este prilej de sărbătoare. Cu toate acestea, până nu cu mult timp în urmă, sărbătorirea zilei de naştere era de neimaginat, dacă nu chiar interzisă. Cel puţin pentru bunii creştini. Ziua de naştere „măsoară vârsta fiecărui individual, marcând, an după an, timpul nostru individual. În creştinismul secolelor trecute, timpul se măsura conform calendarului liturgic. De exemplu, în limba liturgică, dar şi în practicile medievale „aniversarium“ şi chiar „dies natalis“ desemnau ziua morţii, debutul vieţii de apoi, veşnice şi fericite, aşteptată cu speranţa mântuirii. Ziua era comemorată de urmaşi, pentru ca prin serviciul religios să ajute la salvarea sufletului. În general, ziua sfinţilor din calendar consemnează data morţii, înţeleasă ca adevărata naştere şi început al seninei vieţi de dincolo. Sărbătorirea naşterii biologice nu prezenta interes, dimpotrivă, nu ar fi făcut decât să reamintească păcatul trupesc şi riturile păgâne“.

Zi de sfânt

Deloc întâmplător, nou-născuţii primeau numele sfântului zilei, iar această zi era ulterior un motiv de sărbătoare. Ca atare, ziua şi nu anul naşterii era cea care „măs