Amin Maalouf e un scriitor libanez care locuieste in Franta. Unul dintre cei mai mari scriitori in viata. E parerea altora, mai priceputi decat mine. Dupa ce am citit “Samarkand”, “Scarile Levantului”, “Stanca lui Tanios” si “Cruciadele vazute de arabi” m-am gandit sa vizitez Libanul. Si dupa ce l-am vizitat m-am si mutat aici.
Ideea sa pronesc intr-o excursie catre satul de bastina al lui Amin Maalouf ma cam chinuia din februarie anul trecut, cand am terminat “Stanca lui Tanios”, o monografie a satului natal al scriitorului, mascata de o poveste cu tradari, emiri si copii din flori. Am tot intrebat in stanga si in dreapta unde e satul cu pricina. Cu greu am reusit sa aflu ca de fapt e undeva dincolo de Bikfaya, cartierul general al Falangelor crestine. E un sat mic, pe varf de munte si in carte Amin Maalouf ii schimbase numele.
La fata locului, cateva case de piatra, o biserica maronita si cativa barbati care indeasa niste saci intr-un depozit.
“Bonjour.”
“Bonjourein.”
“Stiti cumva care e casa lui Amin Maalouf?”
“Pai uite e casa aia de peste drum.”
O cladire veche, de piatra galbena, construita pe la 1910. In curte nu e nimeni, dar 4 femei si o fetita stau pe fotolii pe terasa si se uita curioase la oaspeti.
“Ea e jurnalista si vrea sa vada casa. Ne primiti?,” intreaba Mark, prietenul care a sofat.
“Ahlan. Soyez bienvenus! Vous etes d’ou? Madame est la mere d’Amin. Il n’est pas ici,” explica o doamna subtire, imbracata in negru.
Mama si surorile scriitorului imi povestesc ca tocmai au scapat de vreo 35 de musafiri. Atat le numara familia restransa. Fusese un pranz de “ce mai faceti”. Doamnele nu mai locuiesc in Liban de prin ‘85, cand li s-a facut lehamite de razboiul civil si au plecat in Franta. Dar sunt de o luna in vacanta si au venit sa vada ce mai face casuta lor cea veche. Asa fac in fiec
