Mai în glumă, mai în serios, un prieten mi-a spus la un moment dat că dacă mai fac atâtea mofturi la bărbaţi o să ajung în câţiva ani să fac coadă la el pentru servicii erotice. Am râs, fireşte. N-am fost nevoită să fac coadă la nimeni până acum şi sunt încrezătoare că trecerea anilor nu va schimba acest lucru. Am cerut totuşi argumente.
La o examinare atentă a realităţii empirice, se poate observa, cu ochiul liber, că băieţii din noua generaţie sunt din ce în ce mai efeminaţi şi în consecinţă bărbatul, aşa cum îl ştim noi din reclame sau din cărţi, bărbatul viril şi atoatestăpânitor, este o specie pe cale de dispariţie. Dacă ne uităm în jurul nostru vedem că nici bărbaţii şi nici femeile tinere nu mai sunt ce-au fost odată. Linia de demarcaţie între genuri şi semnele distincte care separă cele două specii sunt din ce în ce mai fluide, iar genul uman pare să evolueze înspre un fel de androginizare progresivă. Bărbaţi care au grijă de corpul lor mai mult decât au făcut-o mamele lor, femei care preferă blugii şi cămăşile în locul fustelor şi rochiţelor, bărbaţi cu păr lung şi priviri galeşe, femei care bat cu pumnul în masă şi vor tot felul de drepturi care aparţin, pare-se, bărbaţilor, masculi care îşi fac schimbări de sex şi femei care preferă cariera copiilor etc. Ce înseamnă toate astea? Sfârşitul lumii sau o evoluţie de care ar trebui să ne bucurăm?
Sugestia mea e următoarea: ideea de identitate (de gen) a evoluat aşa cum au evoluat tehnologia şi mentalităţile şi nimic nu poate sta în calea acestei evoluţii. Ar fi la fel de ciudat să ne împotrivim ei cum ar fi inadecvat să ne împotrivim evoluţiei unei specii biologice. E adevărat că identititatea de gen este mai degrabă ceva de natură culturală şi nu se supune aceloraşi legi ca evoluţia biologică. Dar principiul e acelaşi: mediul înconjurător ( a se citi mediul cultural, în cel mai larg sens posibil
