„Unii spun că sunt îngrozitor, dar nu e deloc adevărat. Am inima unui adolescent! Într-un borcan la mine pe birou”, Stephen King.

E cineva şocat de această formulare perfectă a umorului negru? Trece imediat, că deja ne facem toţi băieţi mari, încă de mici. Ororile şi violenţa par mai fireşti decât parfumul de tei. Parfumul parcă, parcă ar mai lăsa loc de o surpriză. Monstruosul însă e în aer, e în sânge, în ADN, în tastatura şi cafea, în privirea albă a oamenilor înghesuiţi în troleibuzele încinse şi în gesturile obscene ale bătrânilor.

O mică parte a omenirii pare îngrijorată de poluare, de radiaţii, de chimicalele din legumele naturale, de toate impurităţile proaspete devorate zilnic. Cu toate astea, în ciuda tuturor dramelor care ne înconjoară, care ne întristează, ne revoltă sau ne fac să desenăm planuri apocaliptice, specia pare să profite de ocazie şi să-şi producă mutanţi pentru zile negre, pregătiţi pentru orice.

Suntem ca Arnold înainte să plece la lupta cea mare, tragem fermoare, strângem şireturi, verificăm încărcătorul, cartuşele, asigurăm cuţitul şi ne tragem doua dungi pe faţă, aceleaşi pe care le vedem ascunse sub orice mutră de cetăţean cu sacoşa în mână.

Astfel echipaţi, plecăm să dăm piept cu toate bolile, absurdul, accidentele şi nebunia despre care aflăm că se află în libertate în jurul nostru. Nici nu mai contează dacă aflăm ceva sau nu, dacă vedem sânge pe asfalt sau nu. Putem să stăm liniştiţi fără televizor, monstrul tot iese să guste ceva. Şi tot el ne ajută să mâncăm calmi alături de televizorul care ne spune că 100.000 de oameni au murit cine ştie unde sau că disidenţii chinezi sunt folosiţi cu succes la traficul de organe.

Organele lor - dar le avem şi noi pe-ale noastre. Obişnuiam şi eu să mă mir că lumea e aşa de încruntată, de smucită şi dornică să spargă faţa şi cauciucul aproa