Menestrel la portile dorului
- Sunteti un artist adorat, care umple salile de concert pana la refuz. Cand s-a infiripat magia pe care o exercitati asupra oamenilor, cantand?
- As putea spune ca prima mea relatie cu muzica a avut loc la 1 august 1945, ziua in care m-am nascut, intr-un sat de langa Craiova. Se pare ca n-am oracait ca orice prunc, ci aveam o anumita sonoritate. Dumnezeu mi-a dat har in aceasta privinta. Apoi, nu era acelasi lucru daca ma nasteam copil de oras. Eu cred, la fel ca si Blaga, ca vesnicia s-a nascut la sat. Lumea satului mi-a deschis fantezia. Ca orice copil de taran, stateam cu vitele pe camp, singur, intins pe spate in iarba si uitandu-ma la cer cum norii capata forme miraculoase. Ascultam toate sunetele padurii. Sunetul padurii pare monoton pentru un om care nu stie sa asculte. Dar in fosnetul ei sunt, de fapt, o infinitate de sunete care s-au furisat in memoria mea afectiva. S-au asezat toate in mine si peste ele a venit muzica lautarilor din sat, de la toate petrecerile si nuntile la care fusesem. Mai erau inca lautari adevarati in vremea aceea, care cantau fara microfon. Cu varsta, toate leitmotivurile astea au ajuns sa se supradimensioneze si m-am trezit in punctul in care, daca nu le exteriorizam in vreun fel, faceam explozie.
- Ati urmat Institutul de Teatru. Ce v-a atras spre scena?
- Cred ca dragostea pentru poezie, pe care o mostenesc de la tatal meu. Si talentul histrionic, pe care il am, cu siguranta, de la mama. Era o povestitoare admirabila. Am terminat Institutul la Bucuresti, cu 10 pe diploma, si mi se intrevedea o cariera stralucitoare. Jucasem alaturi de mari actori ai scenei, la Teatrul Giulesti, unde as fi putut ramane si eu, la fel cum as fi putut ramane asistent la facultate.
Indragostit, fara speranta, de poezie si muzica Dar tatal meu se intorsese cu doi ani
