Am rezistat cât am rezistat: m-am sforţat să nu accept realitatea în întreaga ei cruzime. Am întors spatele evidenţelor. Mi-am astupat urechile şi am ţinut ochii larg... închişi. Sursa: EVZ

Finalmente, am cedat: într-adevăr, în România s-a instaurat dictatura! O dictatură ca la carte. Mai precis, ca în Encyclopaedia Britannica, de unde împrumut definiţia conceptului: „O formă de guvernământ în care o persoană sau un mic grup deţin puterea absolută fără existenţa unor limitări constituţionale”.

Ce mă încurcă în descrierea briţilor e cuvântul „guvernământ” - pentru că în România avem orice, numai aşa ceva, nu! Dar mai departe lucrurile sunt strălimpezi. Şi „persoanele”, şi „micile grupuri” şi inexistenţa „limitărilor constituţionale” se potrivesc mănuşă realităţilor româneşti.

Ştiu c-aţi vrea să mă reped direct la Traian Băsescu, urlând satisfăcut: „Iată dictatorul!”. Puţintică răbdare. „Puterea absolută” i-aţi văzut-o: timp de patru ani i-a ordonat lui Tăriceanu să nu risipească bugetul, şi nu l-a risipit; a somat justiţia să nu-i cruţe pe corupţi, şi nu i-a cruţat; i-a luat de gât pe parlamentari pentru legile abuzive votate, iar ei s-au cuminţit pe loc.

În ce priveşte absenţa „limitărilor constituţionale”, treaba e şi mai oablă: el a încălcat legile, a devalizat băncile, a trucat licitaţiile, a dizolvat parlamentul. Şi tot el a batjocorit deciziile Curţii Constituţionale, şi nu, cum ni s-a părut nouă, parlamentarii. Toate astea, dacă ţi-ai pierdut raţiunea. În realitate, din înşiruirea de mai sus nu i se potriveşte decât substantivul nearticulat „o persoană”.

Să trecem la guvern, unde, într-adevăr, e vorba de un „mic grup”. Are dl Boc „puterea absolută”? Poate în vis. Mă mir că, la câte piruete e nevoit să facă pentru a impune şi cel mai banal act, nimereşte seara uşa casei. Şi măcar de-ar merita toate aces