Experienţa practică a demonstrat cu prisosinţă că de la stat se fură mai eficient. Însă chiar şi dacă nu s-ar fura, tot există trei conflicte de interese majore.

1. Conflictul proprietar-creditor

Orice companie datorează impozite, iar garanţia ultimă o reprezintă proprietatea asupra acţiunilor. Compania care nu reuşeşte sistematic să-şi achite taxele intră în insolvenţă iar banii sunt recuperaţi de la cumpărător în dauna fostului proprietar.

Însă atunci când creditorul este şi proprietar, nu-i mai rămâne decât să se execute pe sine şi să se uite lung după gaura pe care a mutat-o de la un buzunar la altul. (Din acelaşi motiv, băncile evită sau le e chiar interzis să deţină acţiuni la firmele împrumutate).

Cel mai notoriu exemplu de impas fiscal - Termoelectrica, cu faimoasele datorii care au fost şterse, pentru că de fapt banii nu au existat niciodată aşa că nu aveau de unde să fie recuperaţi.

Contrar intuiţiei, un stat care deţine companii nu este mai puternic ci mai slab. Pentru că se leagă la mâini şi renunţă la cea mai puternică pârghie de constrângere: exproprierea şi revânzarea.

2. Conflictul proprietar-manager

Tot timpul există companii care performează bine şi companii care pierd bani. Şi tot timpul există companii care trec dintr-o categorie în alta. Însă principalul mecanism care poate duce la redresare este disponibilitatea acţionarului de-a renunţa la proprietate atunci când nu mai este mulţumit de rezultate.

Pe măsură ce preţul acţiunii scade, devin tot mai interesaţi cumpărători care ştiu exact ce potenţial are afacerea şi ce manageri să numească pentru a-şi atinge scopul. Însă dacă acţionarul nu este dispus să vândă, compania are mai puţine şanse de redresare şi mai multe să sfârşească trist.

Cazul Petrom: A fost cumpărat ieftin? Evident! Cumpărătorul a ştiut exact ce cumpără, de ce şi cum şi a reuşit să