Marti dimineata am discutat la RFM despre cazul femeii din Deva care vrea sa renunte la un copil diagnostic cu autism. Ce-ati face daca ati fi in locul ei? Si sa fie asta un moment pentru regandirea adoptiilor internationale?
Povestea e aproape clasica. Acum zece ani, trecand prin toata birocratia romaneasca o femeie alege sa schimbe viata unui copil. Fetita traia intr-un centru de plasament, abandonata de parintii naturali.
Curand insa, Mihaela Popa avea sa-si dea seama ca doar viata ei se schimba radical. Copilul a fost diagnosticat cu autism si retard mintal grav. “O greseala a medicilor de la centrul de plasament”, spune mama adoptiva. Acestia ori n-au stiut ori n-ar fi vrut sa-i spuna ca e vorba de un copil bolnav.
Zece ani mai tarziu copilul e din nou intr-un centru de plasament, iar mama adoptiva incearca sa rupa legaturile juridice cu acesta. Despre cele afective, stirile pe care le-am vazut nu mi-au spus mare lucru. O iubeste? A iubit-o?
Ce-as fi facut eu?. As fi vorbit de ghinion, as fi ridicat pumnul spre cer, as fi blestemat? Habar n-am! Cred ca sentimentele astea pot fi descrise doar de cei care le-au trait. M-as fi despartit de acest copil? Iarasi, nu stiu. Stiu insa sigur ca orice decizie as fi luat, as fi regretat-o.
Femeii din Deva nu pot decat sa-i banuiesc sentimentele sau povara. Doi prieteni dragi au copilul diagnosticat cu autism. Stiu ca ai nevoie de curaj sa le spui propriilor prieteni prin ce treci. Si mai stiu ca-ti trebuie forta sa mergi mai departe, zi de zi, zi de zi. Ii admir!
In urmatoarele zile cazul Popa va fi intors pe fata si pe dos. E bine sa-l parasesti, trebuie sa-ti duci povara la capat? Trebuie sa-i apreciez de aceea macar indrazneala de-a iesi in public si de-a vorbi deschis despre asta. Ma intreb insa daca nu cumva parintii ar trebui testati si pregatiti pentru posibilele probleme ale
