- Cultural - nr. 533 / 26 Aprilie, 2010 Recurs la Eminescu Mi-e foarte drag Eminescu, iar ideile lui imi apar mereu nu numai de-o surprinzatoare prospetime, ci si de-o acuta actualitate. Prin ani si vremuri gandirea lui ramane vie, persuasiva si cuceritoare. Intotdeauna m-a contrariat ipoteza nebuniei lui si invocarea bolilor care i-au maculat si pecetluit destinul. Din scoala, citindu-l prin prisma lui Calinescu si Titu Maiorescu, mi se configura aceasta imagine, de talent de exceptie, inteligenta neobisnuita, poet nepereche etc, dar… purtand pecetea unei fatale suferinte care venea, chipurile, nu din realitatea imediata, ci de mai departe… Acestea coincideau mereu cu o idee ce se dorea parca foarte raspandita si binecunoscuta: ca inteligenta excesiva nu e numaidecat "sanatoasa", ca talentul ii excepteza pe indivizi intr-un mod nefavorabil in primul rand celor care il detin. Dar subiacent puteam citi, banui faptul ca noi, romanii, nu ne inclinam suficient in fata acestor valori, ci mai degraba in fata a ceea ce este comun, "ordinar", banal, imediat, anecdotic etc. Era mai degraba interesanta si seducatoare nebunia eminesciana si bolile infame ce l-au marcat decat ideile din publicistica si din opera postuma. Aflam aceste ipoteze de la niste batrani intelectuali fosti prin inchisori pana dupa anii `60, si mi se pareau extrem de contrariante si intr-un conflict ireconciliabil cu ceea ce invatam in scoala si aflam din cartile licite care circulau. Publicistica eminesciana, editia Ion Cretu din anii 1937-1939, tinuta la mare secret, in pod, intr-o casa din care fusesera arse mai demult multime de carti "periculoase", m-a facut sa inteleg altceva. O am si acum in biblioteca. O carte veche, tinuta ascunsa, avea ceva tainic si fascinant. O minte precum cea a lui Eminescu era un tezaur pentru orice comunitate care ar fi dispus de o asemenea reprezentare. Recurenta lect