De ce trebuie sa mai spun, la un moment dat, un lucru dupa ce l-am formulat mai inainte, distinct? De ce trebuie sa reiau, din alt capat, mai putin relevant, o idee anterioara? Aceasta ratiune a repetitivitatii: ce rost profund are? De ce ne obliga Occidentul, inainte de a ne arunca osul rivnit, sa dezlegam atitea sarade inutile? Pe masa mea s-au acumulat, din nou, claie peste gramada, carti si ziare, pixuri si caiete, peisajul e halucinant, aluvionar si daca lipsesc doua zile din acest mediu, nu mai recunosc nimic la intoarcere, sint stingaci ca un neofit... Ochiul ma doare din ce in ce mai tare, probabil pe masura ce se inflameaza (mi-e penibil sa ma privesc in oglinda: arat ca un maltratat). De aici, cu siguranta, si durerea persistenta de cap. Imi vine greu sa citesc, greu sa privesc prea mult monitorul. Si o dorinta acaparanta, progresiva - toata ziua! - de somn... Cred ca am racit. Ei, in situatia asta trebuie sa-mi scriu cronica pentru saptamina curenta. Scrisul, chiar si saptaminal, e un exercitiu sadic. Lectura e desfatare, scrisul - un supliciu... * Am citit aseara pina tirziu Chipuri si masti ale tranzitiei, iar azi mi-am reluat lectura, fascinat de impecabila adecvare a stilului la idee, de proprietatea lui uluitoare, de concordanta intima dintre fond si forma. Texte care sint, inainte de toate, laborioase decantari ideatice. Citi de pe-aici n-ar parea, in lumina lor, decit simpli demagogi? * Zile de efort aproape continuu, cu somn putin, intr-o stare perpetua de surescitare. Am inventat obiective, scopuri, am motivat, am invocat cauze, am evocat circumstante, mi-am framintat mintea completind un „cadru logic", totul ca intr-un fel de transa, fara sa mai am perceptia reala a timpului. La V. trebuia sa ma prezint inca martea trecuta: n-am avut vreme sa compar nici macar in fata propriei mele identitati. Dana imi spunea, acum doua seri, ca proiectul capata