Sunt un om fundamental de stânga – nici nu pricep cum ai putea fi de dreapta în România, dar se pare că am o deficienţă de percepţie – şi în mod normal ar trebui să susţin rolul masiv al statului în dezvoltarea economică. Experienţa şi analizele comparative mi-au arătat că vremurile sunt complet diferite.

Criza din ultimii doi ani a arătat foarte limpede ce poate face un stat când mecanismele vieţii economice se blochează. În criză, un stat se poate împrumuta (scump dacă este un prost gestionar, ieftin dacă este grijuliu cu propria performanţă) şi poate pompa bani în sistemul bancar, chiar şi cel economic, pentru a face trecerea prin criză mai uşoară. După ce criza trece, statul îşi retrage banii din sistem, ca să nu creeze inflaţie şi o nouă criză. România a avut din nou o situaţie particulară. Sistemul bancar românesc nu a avut nevoie de bani, ci de stabilitate a cursului şi inflaţie relativ redusă. Ca urmare, statul român s-a împrumutat pentru a menţine stabil cursul eur-ron, iar acest obiectiv s-a îndeplinit. În timpul crizei însă au apărut cu vigoare deficienţele sistemului public de administrare din România. Salariile sistemului public şi pensiile garantate de stat nu pot fi susţinute de la buget. Aşa că o parte considerabilă a împrumutului s-a dus în pensii şi salarii. Astfel, „s-a cumpărat timp“ pentru restructurarea ambelor sisteme – salarii publice şi pensii garantate de stat. Restructurarea nu înseamnă scădere, ci raţionalizare. Cu alte cuvinte, să te coste mai puţin administrarea acestor sisteme. Pot da un exemplu.

Un ministru a anunţat că vrea un miliard de euro de la buget ca să construiască 25.000 de locuinţe rurale. La preţurile actuale, să spunem că s-ar putea construi 2,5 milioane de metri pătraţi cu un cost mediu de 400 de euro pe metrul pătrat (că statul român construieşte cu 4.000 de euro un metru pătrat nu stăm să discutăm). La