Două femei, de 35 şi 36 de ani, se află în comă la Spitalul CF 2, după intervenţii chirurgicale de rutină. Operaţia a fost perfectă, dar spitalul fiind bolnav, aproape că s-a supus fatalităţii. Când ajungi la un spital din România fie proptit de un ambulanţier la intrare, refuzat de toate spitalele, fie internat de urgenţă, primul şi ultimul ajutor îl aştepţi de la Dumnezeu. Uneori, Dumnezeu e chiar medicul. Se întâmplă de foarte multe ori şi aşa, altfel însuşi sistemul ar porni cu picioarele înainte pe ultimul drum.
În privinţa cazurilor de la CF 2, medicii spun că n-ar fi comă, ci sedare profundă. De ca şi cum ar avea importanţă din ce cauză intri în pământ. Spitalul infectat e bolnav ca întregul sistem medical ce ar trebui să-l acrediteze ca apt pentru prestaţii medicale. Nu e aşa. Uneori este în comă împreună cu pacienţii lui, ca într-un fel de sinucidere colectivă. Fie sedat din pricina lipsurilor cronice din spitale, fie din cauza incompetenţei unui cadru medical.
După fiecare tragedie petrecută într-un spital românesc, ne reamintim că sistemul abia mai respiră. Spitalele nu sunt acreditate, deoarece nu pot fi acreditate. Sunt departe de cele mai elementare criterii. Sistemul este pus în discuţie când intri în comă sau te pregăteşti de parastasuri. Actorul Tony Tecuceanu a murit cu zile. Şi ce a învăţat sistemul sanitar din asta? Nimic. Noi? Să dăm vina pe medici, pe şpagă... Medicii? Pe lipsa medicamentelor etc. Iar statul, adică Guvernul, pe sistemul sanitar bugetofag, de ca şi cum, el, Guvernul, e undeva pe Marte şi arbitrează meciul: moare sau nu moare sistemul medical.
Într-un spital se poate muri oricând. Probabil că oriunde în lume se poate întâmpla la fel. Procentele sunt diferite. Numai că aici dobândeşti sentimentul că sfârşitul ţi-a venit cu zile şi nimeni nu ştie din vina cui. În România, dacă ai norocul
