Exasperaţi - vezi, Doamne - de cerşetoria răsăritean-europeană pe care au ajuns să o identifice cu un spirit naţional, un jurnalist audiovizual francez şi figuranţii chemaţi să îl acompanieze în studio - la noi meseria acestora din urmă are un nume cu conotaţii hilar-amare, cel de aplaudaci - s-au trezit vorbind despre „salutul românesc". Prin acesta ei denumesc o mână întinsă în semn de cerere de ajutor.

În general, solicitarea ajutorului nu descalifică pe nimeni în lumea civilizată. Ea îl înduplecă până şi pe masculul alfa din ceata lupilor, care, atunci când competitorul de până atunci se recunoaşte învins, întinzând grumazul în semn de supunere şi de expunere la voinţa atotputernică a celuilalt, îl cruţă mereu pe cel cu care până atunci se confruntase. Dacă până şi în haitele de animale se manifestă un soi de „nobleţe sufletească", ar fi cu atât mai mult de aşteptat aşa ceva din partea oamenilor. Las deoparte mitologia rădăcinilor latine comune, a frăţietăţii de destin - inventată de discipolii români din anii '40 ai lui Jules Michelet şi Edgar Quinet - dintre francezi şi români, ca şi jocurile politice care au făcut din Napoleon al III-lea un naş al României moderne. Dar spiritul care a animat epopeile cavalerismului, datorate lui Chrétien de Troyes, spiritul curtenesc al medievalităţii hexagonale şi spiritualitatea creştină a Europei de Vest ar fi putut constitui fundamentele unei anumite bunăvoinţe şi temperanţe faţă de cerşetorie în general. Dacă nici asemenea argumente nu sunt de-ajuns, aş aminti că trista îndeletnicire - însemnând o autodecădere din dreptul la reciprocitate şi deci egalitate, prin asumarea posturii de victimă socială şi economică - nu este practicată de magnaţi şi prinţi, ci de marginali sociali, după cum o atestă şi faimosul episod al Curţii Miracolelor din romanul lui Victor Hugo despre Nôtre Dame.

Lumea este însă, prin natura