În condiţiile în care Uniunea Europeană şi Statele Unite îşi aspresc legislaţia cu privire la politica migraţionistă, fluxul migrărilor începe să se dezvolte pe linia Sud-Sud.
Forţa de muncă străină este atrasă de ţările bogate în resurse naturale. Un exemplu elocvent ar fi ţările din Golf care primesc emigranţi din Egipt, Pakistan, Algeria sau Filipine. Sau Africa de Sud unde imigrează în căutare loc de muncă cetăţeni ai statelor vecine precum Bostwana, Zimbabwe sau Mozambic. De asemenea, statisticile ne arată că 30 de milioane de indieni şi 50 de milioane de chinezi s-au stabilit în Africa subsahariană, majoritatea lucrând în domeniul comercial sau în cel industrial.
Dar acestora se adaugă milioane de refugiaţi alungaţi de războaie sau calamităţi care ajung să trăiască în condiţii precare în ţara adoptivă. În plus, controlul frontierelor fiind costisitor, iar corupţia la acest nivel în floare, autorităţile se văd puse în faţa faptului împlinit. Având în vedere că grija lor generală se concentra asupra propriilor cetăţeni care emigrau spre SUA şi spre Europa şi asupra legilor dure sub incidenţa cărora se aflau aceştia, aceste ţări (care între timp au devenit şi state-gazdă) trebuie să îşi regândească discursul social şi politic.
În legătura cu posibilitatea de a imigra în România ca cetăţean non-UE, pot spune că nu e nici greu, nici uşor. Dacă vii să studiezi, taxele sunt destul de mari în condiţiile în care în Franţa taxa este aceeaşi pentru toată lumea, la universităţile de stat, în jur de 3-400 euro pe an pentru nivel licenţă, în timp ce la noi cetăţenii non-UE plătesc taxe de peste 1000 de dolari pe an. Dacă te căsătoreşti cu un cetăţean non-UE trebuie să treci prin furcile caudine: o birocraţie stufoasă dublată de vizitele la domiciliu şi interviurile cu autorităţile care vor să se asigure că nu e căsătorie de interes.
Cu toate acest