Da, există “specia” asta şi fac parte din ea. Niciodată nu am fost prea “pornită” să devin mamă şi să-mi asum responsabilităţi. Într-o vreme, dintr-o oarecare dorinţă de a mă încadra în regulile nescrise ale societăţii, cochetam cu ideea de a adopta un copil (evident, snobismul meu îmi spunea că nu din România, ci din ceva ţară asiatică). M-am şi interesat la ambasade de paşii care trebuie urmaţi, doar că răbdarea de fier şi banii necesari demersului nu-i aveam. Am abandonat ideea, iar apoi am decis că societatea îşi poate trăi regulile singură, pentru că viaţa mea e mult prea bună aşa cum e ca să o mai schimb.
Sunt comodă. Foarte comodă. Mi-e tare bine mie cu mine, îmi place să am la dispoziţie timpul meu şi să nu mi-l ocupe cineva tam-nesam şi urăsc să fiu constrânsă să fac lucruri atunci când nu doresc să le fac. Ăsta e unul dintre motivele pentru care nu mă înghesui să procreez, dar nu singurul. Mai sunt şi altele. Spre exemplu, îmi displace starea de graviditate chiar şi vizual. Nu văd nimic frumos în femeile cu burta la gură, indiferent cât de luminoase se spune că sunt, iar pozele în care unele dintre ele apar goale, cu mâna pe pântecele umflat, mi se par deplasate şi nelalocul lor.
Textele cu “femeia împlinită” şi “miracolul naşterii” mă lasă rece, ba uneori mă revoltă cutuma asta culturală, sau ce-o fi, care valorizează feminitatea doar prin prisma maternităţii, dar care nu aplică masculinităţii unitatea de măsură similară, paternitatea. Societatea de astăzi te îndeamnă să crezi că nu eşti o femeie completă dacă nu ai născut. Fără urmaşi eşti, cumva, inferioară celorlalte femei care au ales să fie mame. Degeaba le spui oamenilor că te simţi foarte bine în pielea ta de femeie fără copii, că nu eşti crezută.
De cele mai multe ori eşti marginalizată şi pusă la punct atunci când îţi permiţi să faci anumite observaţii legate de educaţia odrasl
