Pentru Aurita Barzu din Dobarceni sunt niste zile ceva mai mari, ca atunci cand se trece la ora de vara. Pentru ea timpul nu se mai masoara de mult in zile si ani. A trecut si vremea cand isi masura varsta in decenii. Acum si-o masoara cu secolul. De vreo sase ani a intrat in cel de-al doilea secol al existentei sale. Daca la cei 106 ani, pe care-i va implini in curand, nu este cel mai varstnic om din Romania, cu siguranta este cel mai varstnic pensionar. S-a nascut pe 29 iunie 1904 si a purtat de atunci, sub povara anilor ce s-au scurs, rabojul unei intregi istorii. Avea trei ani pe vremea rascoalelor taranesti. In timpul Primului Razboi Mondial era adolescenta si nu se stie cati dintre vitejii luptatori ai satului nu adormeau noaptea cu chipul ei in gand. Cand a venit cel de-al Doilea Razboi Mondial era deja femeie la casa ei, cu copii si un sot plecat sa lupte pentru apararea neamului nostru pe frontul de est, unde a stat si in prizonierat o buna perioada de timp. A venit si Revolutia din decembrie 1989 si a prins-o cu o pensie cu care n-ar fi avut nici din ce-si cumpara o sticla de sampanie ca sa cinsteasca evenimentul. Dar nu venitul modest din care este nevoita sa-si duca si azi samarul secolelor ii fac zilele din ce in ce mai amare, ci timpul care trece din ce in ce mai repede. Retrasa in casuta ei dintr-o margine de padure prin care in vremea tineretii ei scria istorie legendarul Coroi, Aurita Barzu retraieste povestea vietii ei, cu bune si rele, cu necazuri si franturi de fericire in compania fiicei sale, Veronia. Pacalita de autoritati Este inutil s-o intrebi despre secretul longevitatii ei, fiindca oricine poate raspunde la o astfel de intrebare: cumpatarea in primul rand si apoi dragostea si grija pentru copiii ei. A avut cinci. Trei fete si doi baieti. Din nefericire, baiatul cel mare, Constantin, s-a savarsit nu cu multi ani in urma. Au ramas in schimb