Radu Macrinici este cel mai important dramaturg român în viaţă, dacă luăm în calcul faptul că este unicul scriitor de teatru care a luat de două ori Premiul UNITER pentru dramaturgie.
Întrebat cum se simte în această postură, el a răspuns ca un ardelean hâtru ce este: „Dacă te referi la dramaturgul «cu greutate» care sunt, ei bine, cred că aş putea să mai dau jos câteva kilograme de talent, nu de alta, dar n-aş vrea ca la Gala UNITER de la anul să disloc toată apa din bazinul Studioului 3 al Televiziunii Române. Prietenii care gustă teatrul acvatic ştiu despre ce vorbesc. Dar cum ştiu să mă feresc de asemenea capcane (una dintre ele e şi întrebarea ta), am să spun doar că România e plină de dramaturgi singuri şi plini de viaţă, totul e ca regizorii să-i descopere, să-i citească şi să-i monteze. Restul e ipocrizie, sunt discuţii sterile despre starea dramaturgiei româneşti. Nu starea, ci mişcarea e importantă; starea e pentru poeţi, statui şi cadavre".
„Ai carte de hârtie, n-ai parte de regie"
Primind premiul de anul acesta, el a spus pe scenă că la prima experienţă de acest fel i s-a părut că, într-un fel, cartea de metal ce reprezintă premiul UNITER este mai „grea" decât cartea de hârtie, că recunoaşterea - am putea „traduce" ce a spus el - bate opera, dar că acum, mai matur şi mai înţelept fiind, a ajuns să preţuiască mai mult cartea de hârtie. Pe de altă parte însă, o piesă nu e complet vie până nu e montată, crede Macrinici. „Adevăratul teatru mortal e cel de hârtie", spune el. „Piesele tipărite, ca şi şedinţele prelungite, îţi dau iluzia c-ai muncit. Numai că mai uşor poate să urce o cămilă pe scenă decât să treacă o carte cu piese de teatru prin urechile regizorilor. Şi asta, nu pentru că aceştia n-ar şti să citească, iar dramaturgii să scrie, ci pentru că toţi regizorii vor lână virgină, apă neîncepută, texte neprihănite de plumbul tip
