In ultima perioada (cred 2-3 ani), junalismul online a luat o foarte mare amploare. Lucrurile s-au schimbat cu viteza luminii, iar acum presa tiparita isi tine tare basca pe cap, vantul sufland mai abitir ca niciodata din toate partile. Fireste, in online sunt alti cititori, alte generatii, pretentiile sunt altele, comoditatea e la ea acasa, timpul limitat. Spun specialistii, asta afecteaza si calitatea informatiei. Inclin sa cred ca este asa, dupa cum, florica mea de la ochi, spune raspicat ca, pentru a avea succes in online iti trebuie niste calitati in plus sau „altfel de aptitudini”, plus deja celebrul „je ne sais q”. Mesajul sau ideile trebuie comunicate in alt mod, intr-un alt fel, nu stiu daca exista neaparat o reteta, iar daca exista oricum eu sunt ultima persoana din lume care sa stie aceasta reteta.
Dar cum s-au adaptat „marii jurnalisti” ai Romaniei la online? Cat de bine primiti sunt ei, cat de cititi, cat de apreciati, cat de comentati, cat de bine suporta ei agresivitatea si injuriile celor care se ascund sub pseudonime gen ”micu de la gara”, „papa-lapte” sau „Costel”?
Si ce mai scriu ei azi? Mai scriu cum scriau alta data? Sau opiniile lor sunt dizolvate cu acetona, praf de „adapost”, zahar tos sau esenta de tacere?
Eu citesc cam tot. Imi scapa putin, imi face placere sa citesc, curioasa fiind din fire, mai ales cand stiu ca in spatele textelor sunt oameni cu multa experienta de viata, multe „intamplari”ce pot deveni la orice ora povesti sau texte incredibile.
Spre exemplu, Ion Cristoiu scrie mai nou pentru o alta varsta parca. Nu mai pare interesat sa-l citeasca si sa-l asculte cei de-o generatie cu domnia sa, ci vrea sa ajunga la creierul celor tineri (and he is soooo in love with Caragiale:). Recent, am vazut scrie despre Kindle DX, e-reader, am citit atat de amuzata textele „maestrului”, care contineau un mesaj ascuns foar
