Aşezat strategic la poalele Alpilor şi pe ţărmul unui râu cu nume scurt, dintr-o bucată, Torino e o nestemată nedescoperită încă de fluviile de turişti. Recunosc, am neglijat oraşul. L-am tratat ca pe o gazdă de patinaj artistic şi atât. Dar Torino mi-a aruncat atâtea dulci ocheade pe parcursul vizitei, că m-aş întoarce şi mâine să-l cunosc mai bine.
Nu plecaţi la drum cu idei preconcepute: Torino nu e doar un oraş industrial. E un oraş cu arhitectură impresionantă, oraşul în care Filippo Juvarra, prim arhitect al Curţii de Savoia, s-a jucat cu formele, mărimile, materialele, şi, mai presus de toate, un oraş care miroase a dulce, un dulce care-ţi dă peste cap toate simţurile. Nici nu-i de mirare, Torino e patria ciocolatelor micuţe, „gianduiotto", de forma unor bărcuţe răsturnate, şi găzduieşte zeci (dacă nu sute) de gelaterii, „pasticcerii" şi ciocolaterii.
Ţintă: Palavela
Desigur, eu am văzut şi am gustat puţin din toate cele de mai sus, pentru c-am ajuns la Torino atrasă de un obiectiv turistic de importanţă capitală. Palavela. Arena în care s-a desfăşurat, în 2006, concursul olimpic de patinaj şi care acum, în martie 2010, a primit cu porţile deschise zecile de concurenţi şi miile de fani participanţi la Campionatele Mondiale de Patinaj Artistic. Da. De-asta m‑am dus eu la Torino. Să-l văd pe Daisuke Takahashi, pe Brian Joubert, pe Tessa Virtue şi pe Scott Moir, pe Aliona Savchenko şi pe Robin Szolkowy, pe Yu-Na Kim, pe Mao Asada şi-n primul rând pe Evgeni Plushenko. Dar Plushenko, spre necazul meu, n-a apărut în Palavela.
V-aş putea povesti câte-n lună şi-n stele despre prima competiţie de patinaj artistic văzută cu ochii mei (că până acum le-am trăit la televizor, mai cu seamă prin intermediul lui Cristian Ţopescu), dar mă opresc. Şi trec de la cultura sportivă la cultura mare. Şi vă spun că-n fiecare zi, cu suta la oră, până începe
