Trăind pentru o vreme în lumea franceză, mi s-a întâmplat de mai multe ori să sesizez o discrepanţă între felul în care românii fac caz de francofonia noastră tradiţională şi modul în care francezii percep influenţa externă a propriei lor culturi. Românii tind adesea să prezinte într-o perspectivă magnifiantă, uneori exagerată, şi asta mai ales în faţa francezilor, rolul istoric fără îndoială important al modelului cultural francez în constituirea României moderne, de la mijlocul secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Francezii sunt adeseori descumpăniţi de entuziasmul cu care românii subliniază mimetismul cu care au copiat şi instituţii, şi legi, şi moravuri, şi cultură franceze.
Autocolonizarea francofilă a românilor îi ia uneori prin surprindere, ca fapt istoric de care ei nu au fost responsabili ca în cazul propriilor lor colonii din Orient şi din Africa. Şi reacţionează adeseori salubru şi reţinut în faţa generozităţii ciudate cu care românii îşi minimizează fără milă şi discernământ propria istorie şi propriile contribuţii la constituirea culturii şi civilizaţiei lor. Mi s-a întâmplat să asist la dezbateri publice în care francezii (sau alţi străini) le cereau românilor prezenţi să menţioneze fapte, nume, atitudini româneşti originale, de care primii ştiau, dar pe care ultimii le minimizau sau le treceau sub tăcere, dintr-o dorinţă de a se arăta mai europeni decât europenii sau dintr-o politeţe prost înţeleasă.
Ingenuitatea juvenilă a unei asemenea atitudini frecvente la români nu poate decât trezi suspiciunea de complacere în minorat şi chiar de iresponsabilitate, la un popor matur ca cel francez. Ea nu manifestă, de fapt, dincolo de impresia imediată a bună creştere culturală, decât un complex de inferioritate prea multă vreme hrănit şi cultivat, pentru a mai fi productiv şi relevant în actualitate. Serviabilitatea culturală exa
