Cândva, înainte de alegerile din 2009, d-l Sebastian Lăzăroiu, consilier prezidenţial, i-a şocat pe unii jurnalişti, chipurile mai slabi de înger, declarând existenţa unui „război al presei cu democraţia“. Cum, s-au întrebat unii, ar putea presa, o instituţie a democraţiei, să se opună chiar democraţiei? E posibil, într-adevăr, dacă presa ajunge să fie pervertită şi dacă, abandonând interesul general, ea ajunge să servească interese de grup contrapuse interesului general.

Situaţia nu e chiar atât de excepţională, din păcate. Mai grav este că asistăm chiar acum nu doar la o opoziţie a presei faţă de democraţie, ci şi la una a unor instituţii publice faţă de democraţie, destinate prin natura lor tocmai a servi şi a fortifica democraţia. Mă refer la ceea ce se numeşte „corpurile constituite“ – instituţii autonome, publice, destinate a garanta autonomia unui anume grup profesional de importanţă deosebită, care să nu fie supusă ingerinţelor guvernului. Cazul clasic – CSM, garantul independenţei justiţiei. Alt exemplu: instituţia autonomiei universitare, manifestată prin sistemul colegial (prin alegeri) de desemnare al senatelor, rectorilor şi decanilor – garant al libertăţii academice. Un al treilea (ceva mai puţin autonom, e drept) – Colegiul Medicilor, garant al independenţei actului medical.

E bine de reamintit că nu am fi avut democraţie liberală, dacă de sute de ani, mai ales în ţările anglo-saxone, apoi şi în celelalte state occidentale, nu ar fi existat aceste „corpuri constituite“. Ele au fost adesea văzute ca „intermediare“ între rege şi popor, mai târziu între guverne şi naţiune, împiedicând deopotrivă tirania unui ins şi tirania mulţimii şi mai ales conjuncţia dezastruoasă dintre cele două. S-a observat că simplele garanţii constituţionale, înscrise într-o cartă, pot să nu aibă nicio valoare – aşa cum s-a întâmplat în timpul Terorii din 1793 – da