Aşa cum şi-a imaginat Lewis Carroll Ţara Minunilor în care cade Alice, ademenită de un iepure, scenariştii, creatorii de jocuri sau de reclame îşi închipuie lumi de poveste în care vor să ne atragă. Teoretic, cu toţii putem construi în minte lumi fantastice sau invenţii uimitoare. Practic, doar câţiva reuşesc.

Când avea 7 ani, Marina Şerban era lăsată de părinţi în timpul săptămânii în grija unei mătuşi, care o obliga să se culce la prânz.

Pentru că se aşeza ascultătoare în pat, dar nu reuşea să adoarmă, într-o zi a ridicat una dintre cărţile aflate lângă pat şi s-a ascuns cu ea sub pătură. A citit aşa toate cele 500 de pagini. „La un moment dat, devenisem expertă la prefăcutul că dorm", povesteşte ea.

Cartea era „Insula Misterioasă", a lui Jules Verne. „M-a atras tocmai cuvântul ăsta, misterioasă", îşi aminteşte Marina. De atunci, a citit tot ce i-a picat în mână. A revenit pe „Insula Misterioasă" de vreo şase - şapte ori, dornică să înveţe despre vulcani, despre „cum se aprinde un foc dacă n-ai chibrituri, cum ajungem la un lan de grâu de la un singur bob găsit în buzunar". Era prea mică să înţeleagă „lucrurile greoaie", aşa că-i plăcea să-şi imagineze că este şi ea pe insulă, un personaj din poveste.

Ficţiunea vorbeşte despre realitate

În clasa a VII-a, Marina a luat o pauză de la citit. Atunci a descoperit băieţii, în special unul de care-i plăcea şi la care se tot gândea, dar şi televizorul, pentru că părinţii au instalat cablu TV.

A început să se uite la filme şi seriale, să se închipuie în tot felul de locuri şi să‑şi pună întrebări despre cum ar reacţiona dacă ar trece prin aceleaşi aventuri ca personajele. Nu i-au plăcut niciodată emisiunile de ştiri sau talk‑show‑urile. A preferat ficţiunea pentru că, atunci când este bine gândită, „are idei care se aplică în realitate, teme mari, universal valabile, despre prietenie, dra