Atât a trecut. Unele lucruri au rămas aceleaşi: încetineala autorităţilor, inexistenţa ONG-urilor, stângăcia programelor, mentalitatea oamenilor. Altele s-au schimbat: numărul copiilor cu nevoi speciale a crescut, banii s-au împuţinat, criza s-a accentuat. Copiii cu autism sunt acum adolescenţi. Chiar şi 2% ar putea face ceva pentru ei...
Anii aceştia n-au trecut uşor. Fiecare a muncit cât pentru doi, pentru că miza era propriul copil. Nu şi-au permis relaxare, delăsare, amânări sau renunţări. Au fost nopţi întregi nedormite, luni de griji şi gânduri negre ce nu dădeau pace sufletului. Şapte ani în care oamenii care au pus bazele Autorităţii Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România (ANCAAR), filiala Craiova, au avut două slujbe cu normă întreagă: una pentru care au făcut şcoală şi s-au pregătit, alta la centru, scormonind printre legi, insistând pe lângă autorităţi, încercând să găsească un loc în lume pentru propriii copii diagnosticaţi cu autism.
Gazeta de Sud a mai scris despre ei: http://www.gds.ro/Comunitate/2008-12-01/Prizonieri+in+lumea+inocentei&hl=autism&tip=toate, http://www.gds.ro/Societate/2008-12-05/Copiii+parintilor+lor%2C+in+rest%2C+copiii+nimanui&hl=autism&tip=toate, http://www.gds.ro/Societate/2009-08-21/N-avem+curaj+nici+sa+murim&hl=autism&tip=toate etc.
Pentru copiii lor
Părinţii din ANCAAR n-au stat degeaba. Au început pe când nici medicii nu ştiau prea multe despre autism, iar instituţiile statului erau neputincioase şi indiferente. Copiii lor nu şi-au găsit loc printre ceilalţi, nici la şcoală, nici afară, la locul de joacă. N-au avut de ales şi şi-au creat propria alternativă. Unele autorităţi le-au întins mâna, altele s-au ascuns după făţarnicul „Nu sunt bani“. Au scris proiecte, au făcut lobby, au căutat sponsorizări, s-au făcut cunoscuţi la nivel naţional, au căutat colaborări în ţară
