Interviu cu scriitorul Radu Cosaşu după o convorbire de două ore şi jumătate purtată într-o cafenea din centrul Bucureştiului

- Nea Radule…

- Te rog să nu insişti! Nu dau interviuri, nu mă fotografiez, nu apar la televizor şi nu zbor cu avionul!

- N-ai zburat niciodată?

- Rar, foarte rar. Ca şi lui Dobrin şi lui Gaţu, mi-e frică. Şi din acest motiv, n-am prea ieşit din ţară. O dată în Germania, să-mi văd sora la Frankfurt, de 2-3 ori în Israel, în vizită la mătuşi, surorile mamei. Înainte, Mazilu, Fănuş şi Băieşu circulau mult, inclusiv însoţind echipele de fotbal. Nu şi eu, care n-am văzut nici măcar Parisul!

- Ce mai fac mătuşile din Tel Aviv, principalele personaje ale cărţii tipărite în 1993?

- S-au dus amîndouă, Silvia şi Anicuţa. De la cea dintîi mi-a rămas moştenire o expresie interesantă: “eu nu mă laud, eu povestesc”!

- E şi deviza dumitale?

- Una dintre ele. Alta am notat-o pe peretele biroului, “Fiecare epocă îşi zăpăceşte contemporanii”, ai idee cui aparţine?

- Nu.

- Lui John Steinbeck, romancierul american laureat al Premiului Nobel în 1962.

- Aha. N-ai ascuns că eşti evreu şi că ţi-ai schimbat numele din Rohrlich în Cosaşu, de ce?

- Nu mi-a fost şi nu-mi e ruşine nici cu originea, nici cu numele, doar că Rohrlich era greu de pronunţat. Uneori mi-e dor de el, poate că voi semna o carte Rohrlich. Nostalgii de om bătrîn şi suferind.

- Te alinţi, arăţi excelent la 80 de ani!

- Ei, nu mai aud ca altădată, de-aia şi port, uită-le, buburuzele astea în urechi. Sînt din Danemarca şi mă ajută. Totuşi, nu mă plîng, Camil Petrescu a surzit la 40 de ani!

- Apropo de epocă…

- Deşi cu destule lucruri strîmbe, nepotrivite, lumea de azi nu mă deranjează. În linii mari, e OK. Mai suporţi un citat?

- Evident.

- “Viaţa îi iubeşte pe cei care o iubesc”, Arthur Rubinstein