Să ne aşteptăm la o nouă întoarcere a lirismului grav, metafizic şi oracular? De ce nu, în condiţiile în care proza, şi în special romanul postoptzecist, dau semne de recuperare a maximalismului social-istoric În cazul lui Teodor Dună, semnele amintitului revival se vădiseră de la început, prin aşezarea sa în siajul unor Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop. Fapt este că remetafizicizarea poeziei pe filiera neoexpresionismului apocaliptic poate fi, în principiu, o cale de regenerare a ei. Oricum, de la un astfel de poet cultivat nu avem a ne aştepta la naivităţi desuete, ci la reconfigurări ale unor modele niciodată cu adevărat epuizate. Vechiul slogan avangardist Jos Arta / căci s-a prostituat devine astfel un fel de sus Poezia / căci altfel nu mai face doi bani.
În ce măsură izbuteşte cu adevărat Teodor Dună să reîncarce lirismul înalt pe coordonatele noii poezii rămâne de văzut.
de-a viul nu e debitor doar neomodernismului şaizecist, ci şi vizionarismului suprarealist (al lui Gellu Naum, spre exemplu), realismului magic sau lui Nichita Danilov. Titlul e vădit încărcat, greu de semnificaţie şi cumva trudnic în voinţa sa de profunzime, sugerând deopotrivă simularea (joaca) şi asumarea ontologică din afara lumii (dacă nu o metaontologie), din perspectiva-limită a unui mort viu, într-un univers imaginar alternativ. Deşi în aparenţă textele componente sunt autonome, ele configurează, în fapt, o mare naraţiune lirică: o naraţiune cu personaje, toposuri şi corespondenţe de tot felul. Personajul Carla, spre exemplu, aminteşte de naumiana Zenobia, iar vocea ei feminină alternează cu cea a eului masculin, în texte fără titlu, puse în pagină ca proză şi scrise cu caractere cursive. Însă, până la intrarea ei în scenă (ultima secţiune a cărţii, cea mai extinsă, îi poartă numele), trebuie să urcăm două trepte ale ieşirii din contingent: prima secţiun
