Norocul nostru este că, pînă să moară, se mai şi îmbolnăvesc. Oricît de cinic ar părea, acesta este adevărul! Fără sacrificiul celor care iau cu ei, pe patul de spital, lumina reflectoarelor şi a interesului public, şansa de a vedea expusă realitatea crudă despre starea societăţii în care trăim este tot mai mică. În cazul de faţă, cea a sis-temului care ar trebui să asigure sănătatea publică, fundament al capitalului social uman şi condiţie fără de care nu există nicio strategie de ieşire din criză, respectiv de dez-voltare, în orice perspectivă de viitor am privi lucrurile.

Spitalele din România nu mai sunt de mult "fabrici de sănătate". Degradarea a atins însă pragul la care suntem obligaţi să constatăm că au ajuns "fabrici ale morţii". De unde ni se trage, este simplu de explicat. Degradarea sistemului de sănătate în România s-a accelerat încă din anii "80 ai secolului trecut şi a urmat, fără greş, "curba de sacrificiu" impusă tuturor celorlalte sectoare strategice ale infrastructurii sociale: de la învăţămînt şi cultură, pînă la cercetare. În spitale, ca în toate sistemele instituţionale, comportamentul "managerial" cultivat, încurajat şi răsplătit de "înaltele autorităţi de partid şi de stat" era bazat pe două precepte demolatoare: "se poate/merge şi aşa", respectiv "cine se descurcă, bine; cine nu, nu-i bun de conducător". În lumea sanitară, instalarea acestor comportamente şi mentalităţi a înrădăcinat două surse permanente de degradare a actului medical: inocularea ideii că nu există limită sub care nu se poate coborî în materie de compromis profesional, iar pe plan instituţional, declanşarea unei competiţii pentru influenţă pe lîngă "mai marii zilei", pentru procurarea celor considerate necesare la un moment dat, într-un spital sau altul. Rezultatul, previzibil de altfel, a fost că nimeni nu avea tot ceea ce-i era necesar, niciodată, în schimb se putea