A cincea carte de proză a Doinei Ruşti este un volum de povestiri bucureştene care copiază literatura fantastică a autorului nuvelei „Pe strada Mântuleasa“. O bună parte din „recuzita” literaturii eliadeşti se află în volumul „Cămaşa în carouri”, dar ideea de fantastic a Doinei Ruşti este una comodă, lipsită de imaginaţie, tocită.
Tânăra Lori îmbracă cămaşa vărului recent dispărut şi simte că ceva e în neregulă cu moartea lui prematură:„Nici măcar nu mai apucase să vorbească în luna aia cu el, poate că nu-l văzuse de săptămâni bune, când sunase telefonul şi cineva îi spusese că Iulică a murit.
Amintirea aceasta, aerul închis ori veninul fantomelor care mişunau prin casă coborâră asupra ei o nelinişte prăfoasă... Îi era frică. Se simţea acoperită de cohorte viermuitoare, iar un glas venit de sub pământ o fulgeră în mijlocul frunţii. Avea senzaţia că fiorul lănţos care o înfăşurase se desfăcea cu lentoare dintre carourile cămăşii, aşa cum ies aburii fierbinţi din rufele proaspăt spălate şi scoase apoi în gerul iernii.
Era o emanaţie subţire şi otrăvită care creştea din ţesătură, înfăşurând-o într-o teroare ceţoasă. Cămaşa era îmbibată în spaime, nelinişti şi o tristeţe zăbrelită în carourile ei. Lori îşi scoase la iuţeală cămaşa, mai mult ca să-şi verifice intuiţiile, şi imediat se simţi uşurată. Dar, privind, spre pânza zbârcită între degete, avu impresia că în liniile încrucişate, pe canalele roşii, gri şi albe, circulau în continuare curenţii groazei.
Nu se putea abţine. Avea nevoie să mai verifice o dată. Îmbrăcă din nou cămaşa, cu gesturi lente, lăsându-se copleşită de valul amar ce urca din pânza moale şi invadată de fumul greu al depresiei. Erau gândurile vărului ei, un sentiment trăit, o nefericire mărăcinoasă care poate că urcase în ultimele clipe din sufletul lui Iulică ori din smoala morţii..."
Literatură faketastică
Perso
