România, ţară tradiţional fără ocupaţie serioasă, şi-a găsit din nou de treabă şi s-a împărţit ferm în două. Dezbate pasional iniţiativa prefectului Capitalei privind eutanasierea câinilor vagabonzi după o perioadă de triaj şi numai în eventualitatea în care aceştia nu sunt adoptaţi. Pierde vremea, nu că asta ar fi vreo noutate. Propunerea nu va deveni, după părerea mea, lege. Fiindcă nici nu cred că la nivel politic se urmăreşte această reglementare. Poporul suveran trebuie ţinut perpetuu ocupat ca sa nu-şi aducă aminte că trăieşte prost şi că autorităţile pe care le-a înscăunat nu mişcă un pai să-i fie cu o unghie mai bine. Iar o dezbatere despre "criminalii animăluţelor" sau, privind din celălalt unghi, "victimele fiarelor", întreţinută şi stimulată mediatic de nişte "activişti civici" ai căror umeri sunt striviţi de greutatea metalului, este un ingredient special şi rafinat, care dă o savoare aparte vorbitului despre nimic.

Personal, n-am o poziţie ferm conturată şi nu mi se pare că, în contextul în care grava criză economică periclitează grav dreptul la o viaţă decent al oamenilor, a te preocupa cu prioritate de viitorul maidanezilor mi se pare o impietate. Dar problema câinilor fără stăpân există. Ea nu poate fi ignorată şi mi-e teamă că, dacă nu va apărea din neant un cap limpede care să găseasca o soluţie decentă, în curând, noi, oamenii, vom deveni toleraţi în ţara câinilor. Ca tată de copil şi, uneori, parcă din ce în ce mai des, vecin cu agresiva interacţiune câinească, am momente când aş pune mâna pe-o coadă de topor fără nici o remuşcare, să le fie "eutanasierea" mai lină şi mai eficientă. Ca iubitor şi posesor (deja istoric) de animal(e) de casă, parcă mi s-ar rupe inima să văd că-i bagă la gaz pe lătrătorii fără stăpân. Dar la fel mi se rupe când îi văd că se devorează unii pe alţii în aşa-zisele adăposturi (departe de orice standard europea