S-au văzut, s-au plăcut şi s-au luat. Nu a contat că ea avea 64 de ani şi el cu vreo 13 ani mai mult. Nici că nu au avut alai, familiile nu au fost prezente, iar în loc de un certificat de căsătorie, le-a pus popa cununiile la altar. Astăzi, după zece ani de când s-au văzut întâiaşi dată, tanti Măria şi nea Ionică formează o pereche trainică şi nu de puţini invidiată la Azilul de Bătrâni din Craiova.

Stau amândoi pe conducta de apă, lipiţi unul de altul. E frig. O dimineaţă de primăvară mohorâtă, aşa cum bătrânii de la azil s-au obişnuit deja să îndure. Îmbrăcaţi bine „pe didijos“ şi cu halate de molton deasupra, nea Ionică şi tanti Măria au ieşit totuşi la aer, ca în fiecare zi. Au locul lor, spre poartă, mai retras, departe de privirile pizmaşe ale celorlalţi. Acolo, pe conductă, s-au şi cunoscut acum zece ani, când ea a venit, floare proaspătă, la cămin. S-au văzut, s-au plăcut şi s-au luat. Simplu şi firesc, aşa cum nu o dată s-a întâmplat între bătrânii de la cămin. Dintre toţi, cei mai mulţi au plecat liniştiţi la loc cu verdeaţă. Unii au rămas „văduvi“ de jumătăţile cu care s-au pricopsit în azil. Doar nea Ionică şi tanti Măria au rămas împreună, drepţi ca lumânarea, să poarte stindardul iubirii printre băncile şi conductele aşezământului.

„L-am luat de cavaler“

Cu o sclipire tandră în ochi, bătrâna scoate din mânecă o portocală. Galant, bărbatul îi face cu ochiul şi îi strecoară în palmă briceagul păstrat în buzunar. Femeia decojeşte încet fructul, având grijă să-l împartă apoi pe jumătate.

„O dăm pe din două“, îngână bătrânul, dezvelindu-şi singurul dinte, auriu. „Aşa cum împărţim tot, de zece ani încoace. Tot ce ne-a mai rămas, adică un pic mai mult decât nimic“, chicoteşte el, făcând un semn complice consoartei de pe ţeavă. Bătrâna râde, ştirbă de tot. „Are humor, băiatul“, îl laudă cu drag. „Păi de-aia l-am şi luat: f