Pentru economia spectrului politic, alegerile parţiale de duminica trecută nu au însemnat mare lucru. Câteva lucruri sunt însă semnificative.

Mai întâi, prezenţa la vot deosebit de scăzută în Colegiul 19 din Bucureşti - sub 15% -, se pare, procentul cel mai mic înregistrat în istoria electorală a României. Pentru alegătorul obişnuit a lipsit miza. Structura politică a Parlamentului e clară, majoritatea e stabilită; dinamica ei, de la alegeri încoace, nu are nici o legătură cu voinţa electoratului. Ca un făcut, desemnarea candidaţilor s-a făcut după logica Marii Adunări Naţionale: în locul rămas vacant prin plecarea unei femei, s-au oferit două candidate de acelaşi gen şi cam de aceeaşi vârstă. Ca să fie mai clar, ambele erau cunoscute publicului din alte domenii decât cel politic.

Care dintre candidate a câştigat, acest fapt e statistic (şi faptic) nesemnificativ. Cel mai probabil, în condiţiile în care carismaticul primar al sectorului 4 (un viitor Onţanu?) nu s-a prea agitat în campania electorală, maşinăria de partid a partidului de guvernământ a avut câştig de cauză în faţa celei a minusculului Partid Conservator. La alegerile generale complete, oamenii se mobilizează mai ales pentru că au nădejdea că, prin votul lor, pot determina o configuraţie a Parlamentului în care partidul preferat să obţină o poziţie dominantă sau măcar avantajoasă. Acum, când jocurile la nivelul raportului de forţe sunt, cum spuneam, făcute, pe alegătorii din Şoseaua Giurgiului nu i-a interesat mai deloc dacă vor fi reprezentaţi de către Teo sau de către Liliana. Eu, unul, aş fi preferat, în locul desemnării unui deputat prin simulacre electorale (căci ce semnificaţie poate avea faptul că cineva întruneşte 8.000 de voturi, dintr-un electorat de peste 100.000, într-o competiţie care nu a respectat măcar principiul universalităţii dreptului de a fi ales?), atribuirea directă a ma