Radu Berceanu a fost duminică după-amiază la Spitalul CF 2 Bucureşti. Nu ştiu de ce s-a mai dus. Ce mai avea de văzut? Sursa: EVZ
Ministrul transporturilor e foarte drastic în dat oameni afară când nu mai e nimic de făcut. E specialitatea sa. Taie capete, se spală repede pe mâini şi apoi e foarte perseverent în a nu face nimic.
În schimb, are un talent special în a crea impresia că e călare pe situaţie, că e meseriaş şi că fără el infrastructura României s-ar duce pe apa sâmbetei.
Reţeaua medicală a Ministerului Transporturilor este în colaps de doi ani. Colaps înseamnă imposibilitatea de a susţine actul medical, nu e un cuvânt folosit gratuit. Treaba era dureros de clară.
Ministrul ştia foarte bine că spitalele CFR aveau bani cel mult pentru salarii şi atât. Adică fondul de salarii reprezenta 95% din bugetul spitalului şi gata, orice discuţie devenea inutilă. Ştia că fondul de asigurări al transportatorilor e prăbuşit şi că niciun calcul nu mai putea oferi vreo soluţie salvatoare. Radu Berceanu ştia şi că spitalele CFR aveau contracte încheiate dezavantajos cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (care a înglobat oarecum Casa Transportatorilor), pentru că reprezentau o povară în plus pentru un buget central foarte mic.
Această reţea a devenit un fel de fiu vitreg pe care îl tot împingi spre marginea mesei până speri să cadă de pe scaun. Faci asta pentru că deja eşti sătul de câţi flămânzi se îngrămădesc la acea masă.
Radu Berceanu ştia că un spital CFR avea un buget de două ori mai mic decât un spital judeţean, raportat la numărul de paturi. Adică, imaginaţi-vă resursele limitate ale unei clinici subordonate Ministerului Sănătăţii şi apoi tăiaţi la jumătate pentru a înţelege în ce hazna se aflau spitalele feroviare. Ministrul Berceanu ştia, dar nu l-a interesat, pentru că încă nu murise nimeni.
