(apărut în Dilema, nr. 216, 14 - 20 martie 1997)
Are dreptul sau chiar datoria o societate democratică şi liberală să interzică sau să condamne anumite spuse, expresii, idei sau orice cenzură este de evitat? Şi dacă există limite ale exprimării publice chiar şi într-o astfel de societate, cum şi de către cine pot fi ele impuse? Iar transgresorii trebuie pedepsiţi penal sau numai blamaţi moral? Şi ce garanţie vom avea că nu se va abuza de cenzură şi că o cel puţin pernicioasa „political correctness” nu se va insinua, nimicind treptat nu numai exprimarea publică, dar şi cercetarea academică? În sfîrşit, limitările sau interdicţiile trebuie formulate printr-o lege sau lăsate pe seama tribunalelor?
O societate liberală este, în chip natural şi evident, una în care libertatea expresiei constituie regula, iar cenzura – excepţia. Ca atare, aceasta din urma trebuie justificată, iar nu prima. Pe de altă parte, societatea respectivă este îndreptăţită să se apere pe sine şi să apere drepturile cetăţenilor săi. Cele două principii pot intra cu uşurinţă în contradicţie, deoarece societatea liberală este singura printre principiile căreia stă libertatea cuvîntului.
De exemplu, s-ar putea susţine că trebuie cenzurate opiniile extremiste, sediţioase, care incită la răsturnarea ordinii constituţionale democratice. Dar e greu, dacă nu chiar imposibil de formulat o regulă generală, o lege care să precizeze ce anume este ilicit. Cum să distingi legal şi a priori între opusculul unui radical sau anarhist şi un pamflet filozofic foarte critic la adresa societăţii respective? Cum să separi referirile figurate, metaforice la violenţă de recomandarea întrebuinţării concrete a violenţei? Desigur, tribunalele ar putea fi sesizate cu cazuri concrete, dar în absenţa unei definiţii generale a limitei dintre licit şi ilicit, sentinţele lor vor fi nesigure şi dubioase.
Tri
