La Campionatul Mondial din vară, „samuraii“ vor încerca să se desprindă din mediocritatea dovedită la ultimele trei turnee finale. Din 10 meciuri, japonezii au pierdut şase. Ca toate echipele din spaţiul asiatic, naţionala Japoniei duce lipsă de individualităţi puternice, bazându-se pe coeziunea grupului de jucători.

Legenda spune că teritoriul Japoniei a fost creat de către zei, care au aruncat o sabie în ocean, la scoaterea ei formându-se patru mari picături, adică insulele principale ale ţării.

Ulterior, fascinaţi de Europa, niponii s-au dezvoltat împrumutând sistemul de guvernare britanic, căile ferate din Franţa şi sistemul bancar din Germania. Numai fotbalul profesionist s-a născut greu în „Ţara Soarelui Răsare", momentul de cotitură fiind consemnat în 1993, atunci când a fost eliminat amatorismul competiţiei interne. Apoi, odată calificaţi la Mondiale, japonezii au „prins gustul" turneelor finale, ajungând acum în faţa celei de-a patra participări consecutive.

Există viaţă după Nakata?

În epoca medievală, vestiţii samurai preferau să-şi ia singuri viaţa, prin tradiţionalul „seppuku" (n.r.: cuţit în stomac), decât să se predea duşmanilor. Dacă obiceiul ar fi persistat şi în zilele noastre, fotbaliştii niponi şi-ar fi făcut „harakiri" după performanţele de la CM 1998 şi CM 2006, când au părăsit competiţia din faza grupelor, fără victorie. Fotbalul le va mai acorda însă o şansă de reabilitare japonezilor la Mondialul din Africa de Sud. Va fi primul după retragerea mijlocaşului Hidetoshi Nakata, cel mai cunoscut produs fotbalistic al „samurailor".

Sarcina de a elibera naţionala niponă de „Nakata-dependenţă" i-a revenit selecţionerului Okada. Acesta a reconstruit echipa în jurul stângaciului Shunsuke Nakamura, care a primit libertate totală de mişcare în linia de mijloc. De altfel, aceasta este şi una dintre greşelile imputate lui Okada