Emil Boc nu pare a fi un prim-ministru care să ştie într-adevăr cum să scoată România din recesiune. Ca şef al Guvernului, ar fi fost de aşteptat să fi găsit până acum o soluţie, în cele 16 luni de când a preluat acest post.
Ba chiar ar fi trebuit să aibă soluţiile pregătite încă din momentul instalării ca premier, din moment ce criza financiară şi economică bătuse la porţile României cu câteva luni înainte de momentul "înscăunării". Asta dacă nu ar fi fost suficient de "naiv" încât să spună că România nu va fi afectată de criză ba, mai mult, îl ameninţa pe premierul de atunci cu plângerea penală dacă nu va aplica legea de majorare a salariilor profesorilor cu 50%, pe care şi PDL o votase în unanimitate.
Dar să presupunem că atunci era doar prost informat şi că această criză i-a luat pe premierul - primar şi pe preşedintele - "premier" prin surprindere. Totuşi, de atunci a trecut aproape un an şi jumătate, însă niciunul dintre cei doi nu pare să fi găsit vreo soluţie salvatoare pentru economia României. Emil Boc, prins între miniştrii gen Berceanu, Videanu, Udrea - prea plini de ei ca să le poţi spune ceva - şi un preşedinte-jucător prea "Zeus" ca să nu faci joc de glezne în faţa lui, pare neputincios şi depăşit de situaţie. Nu ştie să pună în practică nici măcar cel mai elementar lucru pe care îl face orice om cu o funcţie decizională pus în faţa unei situaţii financiare de criză: să taie din cheltuieli şi din personal. E cea mai la îndemână măsură pe care orice proprietar de firmă privată a luat-o înainte chiar să înceapă criza. Asta ca să nu mai vorbim de lucruri elaborate, gen stimularea sectorului privat. După 16 luni, premierul încă se face că dă afară bugetari şi că taie din cheltuielile statului. Sau o face prost şi ineficient, încălcând legi, contracte de muncă sau hotărâri judecătoreşti.
De cealaltă parte, preşedintele-premier Tr
