Ubicuitatea a încetat să fie privilegiul zeilor. Tot mai mulţi muritori aspiră la omniprezenţă. Ei profită de generozitatea pe care le-o arată mass-media. Deficitul de anticorpi mediatici face să existe mijloace de comunicare, dar nu şi de ex-comunicare. Aşa stînd lucrurile, ultima îndeletnicire neinclusă în nomenclatorul de meserii e cea de părerolog. Diverşi licenţiaţi în nimic şi specialişti în toate semnează condica în ziar şi la televizor. Declinarea competenţei a devenit o slăbiciune. Nu mai poţi spune „nu ştiu, nu mă pricep, nu e domeniul meu“ fără să fii luat de caraghios. Invitaţia la datul cu părerea are puteri hipnotice: tot mai puţini îi rezistă. Părerologii de serviciu aşteaptă semnalul şi se lansează. Mă şi mir că o ţară cu atît de mulţi experţi are totuşi atîtea probleme, deşi explicaţia e simplă: inflaţia de analişti şi comentatori e semn de limbuţie sindicalizată, nu de competenţă. Butada de pe vremuri spunea că specialistul este acel om care ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin, pînă cînd ajunge să ştie totul despre nimic. Astăzi, lucrurile se prezintă mult mai simplu: toţi ştiu totul despre toate.

Să fie oare la mijloc doar ceea ce Andrei Pleşu numea „vocaţia diagonală“ a românului? E posibil. Oricum, cohortele de pseudopricepuţi care populează presa şi emisiunile TV fac dovada unui amatorism păgubos, a unui diletantism nepedepsit. Pe lîngă asta, invitaţii de cursă lungă au dobîndit cu timpul deprinderea de-a rosti sentinţe, nu păreri. Înfipţi temeinic în scaune, cu lavaliera la rever, ei se pronunţă dezinvolt şi ferm în toate domeniile: bolile cu transmitere sexuală din Polinezia Franceză, fizica particulelor, norul de cenuşă vulcanică, napolitanele cu vanilie, minimalism, sport extrem, inflaţia din Surinam şi şomajul din Gabon. Nu dau nici o clipă impresia că ar putea fi străbătuţi de vreun fior dubitativ. Blindajul