Până în anii ‘60, cartierul Mănăştur era, în fapt, un sat alăturat Clujului, cu case, grădini cu trandafiri sau legume, mici restaurante şi viaţă tihnită. Mănăşturenii, jumătate unguri, jumătate români, erau petrecăreţi şi cu voie bună, dar “oameni mândri şi colţoşi”, după cum îi caracteriza acum câţiva ani preotul greco-catolic Matei Boilă. Oamenii care ştiau foarte bine ce vor şi ce pot.

Atât de bine ştiau încât, în ‘46, când comunismul se instala cu forţa în Cluj, mănăşturenii s-au alăturat grevei studenţilor, dar nu înainte de a pune la intrarea în sat o pancartă pe care au scris mare, să se vadă de departe: “Până aici democraţia. De aici încolo Mănăştur!” . Localnicii nu aveau de gând să înghită “democraţia populară”, colectivizarea, nivelarea conştiinţelor, demagogia şi idealurile false. Ei aveau regulile lor, cinstite, pe care ceilalţi trebuiau să le respecte.

Chiar dacă pancarta a dispărut în scurt timp, iar grădinile au fost transformate în blocuri model nord-coreean şi umplute cu săteni din tot judeţul, mesajul mănăşturenilor a rămas până astăzi în memoria clujenilor. Şi e folosit ori de câte ori cineva întinde coarda mai mult decât e cazul. Aşa cum s-a întâmplat ieri cu unii dintre cititorii postului meu.

Pentru simplu fapt că am avut o altă părere decât ei în privinţa maternităţii şi am îndrăznit să mi-o spun public, am fost făcută pe rând bolnavă, frustrată, rea, egoistă, urâtă, proastă, încuiată, ipocrită, păcătoasă, fată bătrână, mizantropă. Şi lista ar putea continua. Niciunul dintre cei care m-au categorisit cu aceste epitete, şi au fost destui, nu a venit cu argumente la cele scrise de mine, ci doar cu umori exacerbate şi atacuri la persoană.

Nu au vrut să schimbe idei, ci să mă jignească. Nu au dorit nici pe departe o dezbatere. Au făcut cruci, au apelat la Dumnezeu în fel şi chip, au scuipat în sân, după care au jignit la